Garcia Lorca

Ce voiam sa fac? Am uitat…Intru pe blog si apoi ma trezesc departe…pe blogul lui Whitenoise, de unde trec la cel al unui cristian si vad lansarea de la Vama veche, apoi ajung sa vad interviul cu Angela Marinescu si sa o aud pe Adela greceanu recitand o poezie.Apropo, multumesc Whitenoise pentru trimiterea la blogul meu si la articolul  Noua generatie si bautura.

Si in final, ajung si la ce voiam eu cel mai mult…sa vorbesc putin despre Garcia Lorca si sa postez Balada somnambula.

Imi place fiorul misterios pe care poate sa il provoace nu numai prin limbaj, dar si prin incremenirea in care apar figurile de aici, prin filonul profund folcloric ce trimite la trairi adanci, dramatice, sfasietoare, tragandu-si sevele parca direct din inima ingropata adanc in pamant. Cantecul celui care stie ca a murit deja….

Din ce am citit despre Lorca, mi-a placut ideea ca el a folosit limbajul modern nu ca un scop in sine si pentru a reda trairile adanci ale poporului andaluz, un instrument pur, descoperit la timp de simbolisti, de Apollinaire, de Rimbaud, Verlaine, Mallarme(ii amestec), Valery, de suprarealisti, de avangardisti, tocmai pentru ca pe el sa il ajute sa exprime inexprimabilul, fiorul pur al vietii din jur, adancurile de foc ale poporului sau.

„Verde, cat de drag mi-esti, verde,

Verde vant. Si ramuri verzi

Barca peste marea verde,

calul, cand in munti se pierde.

Ea cu umbra-n cingatoare

in balcon sta si viseaza,

parul verde, verde fata,

ochii de argint, ca gheata.”

Si varianta spaniola e tulburatoare si aproape ca nu ai nevoie de traducere

” Verde que te quiero verde.

Verde viento. Verdes ramas.

El barco sobre la mar

y el caballo en la montana.

Con la sombra en la cintura

ella suena en su baranda,

verde carne, pelo verde,

con ojos de fria plata.”

 ” Verde, cat de drag mi-esti verde.

De sub luna mea tiganca

o priveste vant si creanga

si ea nu le poate vede.”

” verde que te quiero verde.

Bajo la luna gitana,

las cosas la estan mirando

 y ella no puede mirarlas.”

Verde, cat de drag mi-esti, verde,

Stele mari de promoroaca

vin cu pestele de umbra

ce deschide drum luminii.

Vantu-l freaca in aspreala

ramurilor lor smochinii

si, montan viclean, zbarleste

muntele agave acre.

Cine va veni? De unde?

Stana in balcon ramasa,

verde fata, parul verde,

ea amare mari viseaza.

Fratioare, vreau sa schimb

calul meupe casa ei,

fraul pe-o oglinda-l darui

si cutitul pe manta.

Frate, de la poarta Cabrei

sangerand de-acolo vin.

Tinere, dac-as putea

acest targ l-as incheia.

Dara eu nu mai sunt eu.

Casa mea nu mai e-a mea.

Fratioare, vreau sa mor

omeneste-n pat la mine.

De otel, ar fi mai bine,

si cearsafuri de olanda.

Nu vezi rana ce ma taie

de la gat la maruntaie?

Trei sute de trandafiri

pe pieptaru-ti alb dau floare.

Si la tine-n cingatoare

curge sangele cismea.

Dara eu nu mai sunt eu,

casa mea nu mai e-a mea

Lasa-ma sa urc incalte

la balcoanele inalte.

Lasa-ma sa urc, ma lasa

pan’la verzile balcoane

ale lunei, unde cade

apa-n goluri de cascade……”

Restul nu o sa-l mai scriu. E suficient pentru cat e de frumos.

Ultimele douauri vers imi amintesc de o melodie de munte

” Cat as vrea sa fiu

nici eu nu mai stiu

 Cat as vrea un munte

Cu plete carunte

Si cat as fi vrut

Sa ma fi durut

Cum moare un brad

Si stelele cad

Stelele sa stea

langa fruntea ta

Sa aud cum cade

luna in cascade…”

Are aceeasi simplitate tragica a trairii.

 (Ce tampenii scot! dar asa imi pare mie ca e)

In perioada asta ascult din plin Jimmy Hendrix, Bob Dylan, Joan Baez si tot felul de trupe cu denumiri ciudate din anii ’60, pe care le iau de pe radio3net, 1001 albume de ascultat intr-o viata

 Si am inteles si eu de ce e Hendrix atat de mare…findca scotea sunete nemaiauzite din chiatara, grave, grele, adevarate, fiindca experimenta atat…si a murit atat de tanar, inecat cu propria voma, dupa o betie crunta….m-am suparat pe viata cand am auzit asta.

Nu stiu ce poza grea sa bag…caut…imi trebuie una dezolanta tare…Frumos de dezolant.

maramures_2006_034.jpg

Anunțuri

2 răspunsuri

  1. mi-a dat de gandit mesajul ala.nu stiu ce solutii anti-singuratate exista.imi vine-n minte o vorba a unui scriitor american, ceva de genul singuratatea e esenta vietii, n-ai cum sa scapi de ea.
    anyway, multumesc pt Van Gogh si Lorca. si eu ii iubesc taaaaaaare mult.

  2. Citind comentariul tau imi vine in cap imaginea asta: o mare de singuratici, bajbaind fiecare intr-un coltisor de pe pamant.Trist, la naiba!
    Iti multumesc si eu, imi place mult blogul tau.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: