Nostalgia si Orbitor 3

Lucru foarte cunoscut si admirat- Mircea Cartarescu are un talent de a povesti, de a spune istorii fenomenal. Nu inventeaza istorii, cat spune istoriile noastre, care se impletesc sau se identifica cu ale sale, cum putini stiu sa o faca. Are  naturalete si capacitatea de a-si intipari si reproduce diferite  limbaje. Povestea se hraneste din sine, din farmecul cu care e rostita, din forta personajelor, din intorsaturile intamplarilor. Au forta povestirilor parabolice. Nu stiu de ce ma duce cu gandul la Coelho, de la care am citit doar 2 carti – Alchimistul si 11 minute- are aceeasi usurinta de a captiva la fiecare pas, dar deloc teziste, asa cum imi par ale scriitorului brazilian.

Creeaza niste viziuni atat de puternice, cum e cea a lui Dumnezeu feminin si urias, incat ies din pagina si ti se infig in retina. Forta viziunilor este si mai puternica in Orbitor, in care mintea iti este obligata sa faca zboruri fantastice peste orasele ceausiste, sa patrunda dincolo de zidurile cenusii ale caselor. Se vede clar ca intr-o asemenea epoca el a supravietuit intr-un interior vizionar incandescent, care a capatat atata putere poate si din cauza imploziilor repetate, ajungand precum un bumerang sa il si tortureze pe creatorul lor.

Are o sinceritate cruda, dar sincera. De exemplu, paginile despre mama sa, in care desi se pare ca o prezinta demitizant, ii da frumusete prin faptul ca o ofera total cititorului si si-o restituie siesi integral- e o femeie obisnuita, o mama vie.

Teribile sunt episoadele de la coada de la paine, cand oamenii spun bancuri. Imi placea ca oamenii dadeau din gura, comentau intruna, incercau sa inteleaga, se mai racoreau cu ceva umor. Nu e ocolita nici viziunea barbatilor asupra „gaurilor paroase”, dar de cele mai multe ori intelegerea unora asupra femeii se reduce la asta. Autorul ne spune si istoria noastra, a noastra se impleteste cu a lui, asa cum suntem, fara sa fim cosmetizati, ca o oglinda pe care ne-o pune in fata.

Copilul sensibil care aude noaptea peretii soptind. Copilul care descopera lumea, mai ales prin tabuurile ei.

I s-a reprosat lui Cartarescu faptul ca isi risipeste geniul scriind asa mult despre sine chestii normale. Am recunoscut asta in cartea sa, dar am incercat sa inteleg de ce si mi se pare ca e vorba de o restituire a sa siesi. Probabil, ca nu poti scrie cu adevarat fantazand si incifrand sensuri ale lumii, ci scriind cu trupul, cu carnea, cu sangele, cu slabiciunea ta, scrii lumea cu tine, scrii despre lume cu tine. Sinceritatea merge extrem de adanc, nu exista nicio vanitate, nicio exhibitie, ci un fel umil, modest de a scrie cu tine. Daca nu poti scrie onest la persoana intai, probabil, ca degeaba fantazezi despre marginile lumii oamenilor si extramundane. Cred ca e ca o nastere din larva a fluturelui.

Si de aceea imi manifest admiratia pentru OMUL care e acest SCRIITOR.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: