alte poezii de Radu Vancu

ăştia-s pantofii cărămizii
poezie de   radu vancu     

am îmbătrânit, nu mai cred în coincidenţe,
pământul strălucitor ca un os curăţit de carne
fremătând sub paşii tăi
şi tăinuita piatră de sub vertebre
fremătând aidoma sub paşii ceilalţi
sunt la fel de departe una de cealaltă
ca sarea ce ne-acoperă-n cristale când ne iubim
de catedrala de sare din cracovia.nu-i puţin lucru să ştiu
că între umbra
cât mormântul tatălui meu de adâncă
lăsată pe asfalt de tine
şi umbra de mare ferigă carboniferă
ce ne-nvăluie amorul
nu e nici o asemănare.

fireşte, ăştia-s pantofii cărămizii,
o idee mai şui pe laturi,
care ţi-au plăcut la al treişpelea salar;
tot ei îţi sunt însă capătul cărămiziu al fiinţei,
vârfurile sângerii ale picioarelor coborând
până-n mormântul tatălui meu,
şi e înţelept deci să ţin minte:
nu există coincidenţe.
iubirea noastră nu are pereche pe lumea asta.

barul de pe moscovei
poezie de   radu vancu     

ieşirea din barul de pe moscovei nu-i o ieşire:
nu faci bine doi paşi şi iar se aştern pânzele pe ochi
precum noilor născuţi,
pielea intră-n carne ca o pojghiţă de plastic topit,
inima, mereu cu două feţe,
prinde să-ţi roadă hămesită pieptul.
zdrenţe pe dinăuntru,
te-agăţi cu groază şi cutremurare de braţul ei.totu-n tăcere, ca-ntr-un film mut,
ninsoarea cu zvârcolirile ei de aur alb
închipuind cu migală rafalele de puncte
de pe vechile pelicule.
şi, sprijinit de gard să-mi trag sufletul,
îl văd venind pe vancu,
agăţat de camelia ca o molie de lâna ei australiană,
frumuseţea lor îmi face părul măciucă
şi ne privim în ochi cu ură,
viaţa lor trăită pe faţă şi moartea mea trăită pe faţă.

de fapt, ca de obicei, nu se întâmplă nimic:
ne întâlnim ca două armate inamice
studiindu-se strategic înainte de măcel.
şi, deşi trec prin mine, pierzându-se în noaptea de celuloid zgâriat,
frumuseţea lor şi puterea mea nu s-au ciocnit cu adevărat.
rămân aşteptându-le, ca moartea în tainiţă, întoarcerea,
pentru că din barul de pe moscovei, unde vodca e doi lei suta,
nici nu există de fapt vreo ieşire.

***
poezie de   radu vancu     

Sânge plin de umorul atâtor catastrofe,
sânge blestemat, aproape, aproape ai izbutit.
A fost cât pe ce.Cu tata, farsa ţi-a ieşit de minune:
în dimineaţa geroasă de noiembrie,
aburii tăi otrăvitori s-au încolăcit
şi s-au legat la un capăt de ţeava caloriferului,
la celălalt i s-au înfăşurat în jurul gâtului
şi allez, hop! – saltul mic, strigătul mic,
totul repejor praf şi amintire.

V-aţi ascunselea ta a durat apoi zece ani,
după care, hop, la patru jumate dimineaţa,
l-ai târât pe frate-meu de chică până-n baie,
hematiile s-au subţiat ca o lamă
şi ţi-ai tăiat cât ai clipi propriile vene,
vesel, mândru de grozava poantă.
Ai îmbătrânit, însă – vena radiusului,
prin care gâlgâi eficient şi plin de profesionalism,
taman vena aia ţi-a scăpat.
Fără îndoială, trebuie să-ţi mai exersezi umorul.
Încă o ratare, şi ce-o să mai zică lumea despre tine?

A fost cât pe ce, cum ziceam.
Puţin mai tăios de-ai fi fost, ludicul meu sânge,
ţi-ar ar fi ieşit perfect.
Ai însă grijă: zeii gelozesc perfecţiunea
şi n-ai vrea ca umorul să devină destin.
La urma urmei, tu o să fii uleiul
în care carnea mea (şi poate şi eu) o să ardă nestins.
Decât să râdă zeii de noi, mai bine taci.

www.clubliterar.com

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: