Daniel Pennac „Domnilor copii”

O carte cu tehnici postmoderniste, de genul discutii cu cititorul, numai ca …surpriza! acestea vin de la un personaj mort, tatal unuia intre copii – mi-a placut acest mic truc, caci perspectiva lui se vrea a unuia care stie cu ce se mananca si moartea si viata.

Imi place stilul, plin de umor, de personaje atipice: trei copii, care devin adulti, un profesor care se micsoreaza, la propriu, patru parinti care se transforma in copii. Partea faina nu sta in intriga, care si ea e neobisnuita, desi la prima vedere cam plictisitoare si seamana , evident, cu compunerile cu subiecte ciudate date la scoala de unii profi ce se screm sa fie originali ( evident – pentru ca totul pleaca de la o compunere data celor trei copii de catre profesorul care se va micsora) ce e fain raman gandurile strecurate despre ce e cu viata asta, cu moartea asta, gen -” Am murit. Si daca e sa garantez un adevar despre moarte este ca nu e nimic de spus despre ea; tot ceea ce se spune despre ea se petrece inainte. Daca nu vrem sa traim in minciuna trebuie sa admitem ca  disparem. Asta mi s-a intamplat mie. Banalitatea universala.”(p. 55) Si multe alte chestii faine, pe care nu mi le-am notat pe o hartie, ca nu puteam si mi se parea ca distrug farmecul lecturii. (Poate imi voi  face , totusi un obicei din asta, candva)

Faptele in sine se petrec pe parcursul a cateva zile, in care copiii devin adulti si parintii se transforma in copii si e nostim sa ii vezi pe fostii pusti cum le sterg nasucii parintilor si cum le interzic bataia cu mancare si cum ii privesc stupefiati cum se joaca de-a infirmierii pe timp de razboi sau se indragostesc , ca pustii. Lumea se intoarce pe dos si reveleaza o fateta incitanta. Ce ma oboseste un pic e haosul tipic francez al scenelor de familie.

Alte fragmente: ” Daca am pune la socoteala tot ce nu poate intelege un politist, ar iesi socoteala cea mai lunga din lume”

Copilul-adult exasperat urland la adultii-tanci inocenti: – Ce mai, va jucati, fara sa va certati, iar eu o sa dorm, fiindca trebuie sa ma gandesc. Da?

In eventualitatea unui refuz, Joseph precizase: – Sa nu ma sculati, ca va omor!”

Naratorul: ” Nu murisem inca. Mi se facuse deja transfuzia, pornisem pe drumul fara intoarcere, admit, dar se presupunea ca nu stiu /…/ Mi se vindea o agonie lunga la pretul unei convalescente scurte.”

Cartile de genul asta au depasit si stilul Hugo sau Balzac, primul cu disectia realista si logica, al doilea cu pasajele lungi pline de filozofisme, de istorie, utile, de altfel, a depasit si stilul lui Knut Hamsun, de disectie interioara, pe linia romanilor Hortensia(care imi place mult), Camil Petrescu, a depasit si stilul Proust, la care disectia vizeaza senzatiile inefabile si cortegiul lor de trairi, faine, si, probabil, alte stiluri pe care eu le uit sau nici macar nu le cunosc, pentru a oferi tipul de roman pe care il consider de actualitate si care imi place, fiindca nu ma cucereste neaparat cu intriga sau nu numai cu ea, ci si cu felul in care strecoara in discursul naratorului sau in atitudinile personajelor raze care ajung pana la miezul angoaselor noastre, care le rascolesc, avand efectul zgandaririi unui nerv. Personajele nu mai sunt acelea pe care le adulezi pentru inaltimea lor morala sau cea a suferintei…ci sunt ca si tine unii care incearca sa inteleaga ce se intampla si uneori dau raspunsuri idioate pentru ca nu gasesc altele, pentru ca totul ii depaseste sau gasesc ceva sclipiri pe care le mai gasesc in gunoiul existentei, pentru a-l face mai suportabil.

 Eu sunt genul care impart cartile in doua categorii- aceea a cartilor care critica realitatea, care ti-o servesc cruda, fara sa iti dea retete de supravietuire, pur si simplu te lovesc cu ea in moalele capului (evident detest excesul , neverosimilul, care iti starneste un zambet mic in coltul gurii- Foamea lui Knut Hamsun e pe alocuri, daca nu chiar in multe parti asa) si cartile, mult mai rare, care nu iti dau neaparat medicamentul, dar te pun pe o linie de plutire, iti dau aripi, intr-un mod realist, nu romantios, te obliga sa vezi si straluciri, si hidosenii, te ajuta sa mergi, nu ascendent, ci drept, spre un posibil frumos apus de soare, un apus de soare galactic- asa sunt toate cartile care m-au umplut de ceva ce nu pot defini; din prima categorie mai fac parte – Salinger – „De veghe in lanul de secara”(din care ador scena simbolica centrala, aceea cu copiii care se joaca in lan, fiind feriti de prapastia de care habar nu au…); din a doua categorie – Jurnalul fericirii – de Steinhardt ( pe care l-am citit nu ca o habotnica, ci ca un om caruia ii place uneori sa viseze miracole), ” Fratii Karamazov” de Dostoievski.

Printre cartile mele preferate se numara ” Tratatul de istorie a religiilor”, a lui Eliade, „Orbirea” si „Limba salvata” ale lui Canneti, Khalil Gibran – Profetul, Steven Weinberg – Primele trei minute ale universului si altele…fictionale sau nonfictionale…Evident am un mare handicap la literatura contemporana si romaneasca si universala, dar ma straduiesc sa remediez situatia, vizitand bloguri cititoare, cum ar fi ale lui luciat, ale lui whitenoise si altele care imi plac mie…:)

Anunțuri

3 răspunsuri

  1. datorita cartii asteia l-am pus pe daniel pennac pe lista mea de scriitori preferati. si de citit in continuare:)

  2. Ma bucur ca ai trecut si pe la mine, puck! 🙂

    Perspectiva mi s-a parut interesanta; sper sa ne ofere carti la fel de bune in continuare.

  3. misot websiteul , am raz cu pofta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: