Moartea domnului Lazarescu

 Nu am vrut sa vad acest film pana acum pentru ca, stiind ce contine, nu aveam chef sa am parte  si pe ecran de ceva ce primesc  zilnic de la tv sau pe propria piele.

 Aseara, insa m-am inarmat cu rabdare si am decis sa vad filmul asta, mai ales ca se dadea pe tvr, ca un omagiu adus actorului Ion Fiscuteanu, care a murit zilele acestea.

   Filmul e cutremurator si pentru cine stie ce e in tara asta, darmite pentru strainii care l-au premiat.

  Atentie obsesiva pentru detalii – care te omoara.

  Doctorasii smecherasi, care isi aroga rolul de dumnezeii nostri pe pamant

  Bolnavul – un obiect care trebuie tratat ca un copil, analizat pe toate partile cu o mutra de specialist

  Lipsa de profesionalism crasa a medicilor – unul la un moment dat, neurochirurg, intra in salonul unde e d-l Lazarescu si cere o baterie de nokia, abia apoi il vede, incepe sa il analizeze profesionist, sa ii explice cu detalii stiintifice omului pe jumatate inconstient despre ce urmeaza sa ii faca, dupa care ii cere o semnatura, pe care omul, pe jumatate paralizat, nu o poate da, astfel ca il expediaza la alt spital…

  Chestia e ca am fost internata de curand si totul este exact ca in film – atitudinea medicilor fata de pacienti, a asistentelor fata de pacienti, a medicilor fata de medici, a medicilor fata de asistente – un cosmar.

  Mai apare si problema pensionarului, parasit de copii, plecati in Canada, cu vecini care stramba din nas la jegul din apartamentul lui, cu o sora care e departe.

 Pensionarii astia care, dupa ’89, s-au trezit intr-o societate in care nu au nimic de facut, doar sa moara de foame, sa fie tratati ca niste jucarii stricate de care te poti amuza, descotorosi, care pot fi tratate usor cu spatele. Sunt oamenii care in comunism au muncit si acum s-au trezit cu salarii de mizerie, batrani, bolnavi, uitati, folositi ca mana de votare, amagiti cu promisiuni, relicve ale unei lumi vechi, cu nostalgii ceausiste indreptatite.

 Filmul e facut bine, aproape ca un documentar, actori foarte buni; meritul regizorului e ca a creat in mod nealterat atmosfera pe care o respiram zilnic.

Anunțuri

5 răspunsuri

  1. Nu ştiu dacă ai văzut şi Marfa şi banii. Cristi Puiu creeză o realitate care-ţi intră prin toţi porii. Dacă ai fost şi internată de curând , însemnă că ai şi trăit filmul cu domnul Lăzărescu, nu numai că l-ai şi vizionat.

  2. Nu am vazut filmul respectiv, dar daca e cum spui tu, merita vazut. Din pacate, da.

  3. eu am reusit foarte greu sa vad filmul asta, tot din cauza experientelor personale.
    initial, l-am vazut pe bucatele si abia cand am stiut toata povestea, am putut sa-l vad asa cum trebuie, punand cap la cap senzatii, trairi si toate cele.
    cred ca-i un film care spune foarte multe despre oameni, indiferent de mediul in care lucreaza. si e un film foarte bine facut.

  4. Problema pensionarului scoate de fapt la iveală temerile adulţilor din România, frica de singurătate, de azil şi de bătrâneţe.

  5. @ whitenoise – asa e!

    @ anaayana – bine ai venit pe aici! 🙂 …si temerile tinerilor de ceea ce ar putea deveni…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: