Italo Calvino – Cavalerul inexistent

 Polirom 2007

Adevarul e ca am inceput s-o citesc cu placere. Imi placea stilul, insolitul viziunii, dar, pe parcurs, nu stiu cum m-a pierdut; asteptam ceva mai mult.

E o carte parodica, dupa cum scrie si pe coperta IV – o carte abstracta, rece ca gheata, lucida – prea rece pentru mine.

E vorba de ostirea lui Carol cel Mare, de luptele duse de el, de cavalerii din armata lui si de cativa mai speciali- Agilulfo, Rambaldo, Bradamante. Dar nu e o istorie de capa si spada, ci o parodie a ei, cum am mai spus.

Cavalerii sunt prezentati ca o adunatura de jegosi, ingamfati, mancaciosi, iresponsabili, betivi, iubitori de somn, lipsiti de orice ideal eroic. Totul e facut in interes de serviciu, o lume care se preface ca e ocupata; armatele insele se duc una spre cealalta, atat cat sa nu se intalneasca, fiecare intorcandu-se apoi la treburile ei. Atunci cand au parte de vreo lupta, par inconstienti de ce li se intampla, nici moartea nu o trateaza mai responsabil.

Agilulfo – e un cavaler ideal, organizat, meticulos, bun in tot ce face, care se lupta sa-si pastreze luciditatea, cand ceilalti sunt rapusi de somn si de betie, in zorii zilei numarand coifuri, aranjand conuri in forma de triunghi isoscel sau de piramida. Partea interesanta e ca el nu exista, e o armura perfecta, dar goala – asadar idealul nu exista.

Rambaldo – e tanarul care vrea sa isi razbune moartea tatalui, aspira la titlul de cavaler, e dornic sa se evidentieze, in campul muncii, adica pe campul de lupta. Admira enorm cavalerii, vrea sa fie ca ei, vrea sa inteleaga ritualurile complicate ale lui Agilulfo, vrand sa devina ca el. In final, lui ii va fi lasat armura lui Agilulfo, chestie ce poate fi interpretata ca faptul ca el a fost cel mai aproape de a atinge perfectiunea sau macar a aspirat la ea.

Gurdulu, alt personaj, simbolic, e gramada de carne care se rostogoleste in mijlocul lucrurilor existente, cum ne lamureste autorul, e cel inecat in existent, care devine fluture, asteapta ca ciorba sa il manance pe el…e cel care exista, fara sa stie sa fie, cum ne lamureste tot autorul, prin gura unui mos sfatos si neconvingator in postura de filozof existentialist(ceea ce face romanul sa ia forma unei demonstratii). E nivelul acela specific lui Calvino de a reflecta realul, la nivelul existentului – daseinul lui Heidegger…nu stiu sigur, nu sunt un priceput in ale filosofiei (lansez doar o idee).

Ideea ar fi ca nu prea stim sa vietuim cu lucrurile din jurul nostru, care de cele mai multe ori ne absorb in existenta lor, uitand de modul pecific uman de a exista. O alta idee ar fi ca numele lucrurilor sunt uneori cele care le fac sa existe, altfel ele nu au constiinta de sine (pag 49-50). Pe de alta parte existau tot felul de institutii, cu denumiri pompoase si birocratice, parodiate – Directia Duelurilor, a Razbunarilor si a Petelor de onoare.

Carol cel Mare – e formalist si nauc, destul de sters in peisaj.

Un alt personaj, de mare impact la finalul cartii e naratoarea- o calugarita (fapt ce explica lipsa de culoare a cartii), care cerceteaza manuscrise vechi pentru a se documenta….In pag 106 vorbeste despre actul de a scrie – explicatia lipsei ei de imaginatie – e doar o biata calugarita ce nu prea cunoaste lumea …

Bradamante – e femeie-cavaler, frumoasa, curajoasa, razboinica…indragostita doar de cei care nu sunt topiti dupa ea, adica de Agilulfo- simbolic redandu-se absurdul iubirii, care cauta, vrea ceea ce nu exista, ce nu se poate obtine; cand Rambaldo imbraca armura lui Agilulfo, ea il adora fara sa stie ca nu e cine crede, iar cand isi da seama de confuzie, e prea tarziu, totusi il paraseste pe Rambaldo, pentru ca apoi sa se multumeasca si cu el…

Cavalerii Sfantului Graal sunt si ei prezentati parodic, o adunatura ce traieste pe spinarea unui sat, mediteaza la unirea cu cosmicul, dar nu se sfieste sa se lupte cu batrani si mame pentru a le smulge agoniseala.

O alta idee a cartii – totul e lipsit de noima, doar unii in raport de ceilalti ne definim si actionam p. 101, 102, 104

” -Nu e vorba nici de aparare, nici de atacuri(spune Torrismondo – alt personaj, cavaler, referindu-se la razboaie)…Razboiul o sa tina pana la capatul veacurilor si nu o sa castige sau nu o sa piarda nimeni, o sa ramanem pentru totdeauna unii intorsi impotriva celorlalti. Paganii si crestinii nu ar fi nimic unii fara ceilalti; iar acum si noi, si ei am uitat de ja de ce ne luptam…Auzi broastele astea? Ce facem noi are tot atat rost si ordine pe cat are oracaitul lor, saritul lor din apa pe mal si de pe mal in apa.”

Stilul e simplu si sigur, merge pe mai multe registre surprinzand  – plictiseala lui Carol, nedumeririle lui Rambaldo, temerile lui Agilulfo, dar si imaginile bufe ale cavalerilor in lupta, la masa, la somn.

Pe scurt, e o carte care nu mi-a placut in mod deosebit – dar peste care nu poti trece usor, caci te pune sa reflectezi la anumite lucruri …esentiale.

O carte din aceeasi zona parodica, ce mi-a placut ceva mai mult a fost Regele lui Donald Barthelme

Alta obsesie

Mi s-a intamplat ceva incredibil! Am facut o obsesie pentru cineva sau…ceva. Nu mi s-a mai intamplat asta din copilarie. Chestia e ca despre mine se poate crede ca am innebunit caci sunt topita dupa…o chipmunk – Theodore, din Alvin and the chipmunks – pun filmuletul ala animat over and over again…imi place la nebunie faza in care T il roaga pe Dave sa il lase sa doarma cu el, caci a avut un cosmar…Nu stiu ce sa ma mai fac – am innebunit de-a dreptul…sunt toooooooooooooopita dupa T, vevrita cea mica, grasuta, inocenta, orfana, care isi cere mereu scuze, parca pentru ca exista, dar de care ceilalti doi frati au mare grija. Probabil ca psihanalistii vor zice ca e ceva din copilarie….poate, nu stiu, doar ca imi place la nebunie o plasmuire.

link (t este cel mic si imbracat in verde)

http://imdb.com/media/rm111712512/tt0952640

 6973.jpg

6969.jpg

6970.jpg