Witold Gombrowicz – „Cosmos”

E o carte care pentru mine a inceput bine, in sensul ca imi placea enorm stilul sincopat, postmodern. Recreeaza atat de bine viata, amanuntele ei, care ii dau culoare, astfel e imprevizibil.

Are o naratiune alerta, amestecata cu replici, cu analize minutioase, cu descrieri, niciodata plictisitoare. Imi da impresia de camera mobila, ce se misca o data cu naratorul. E apropiat de Faulkner, prin metoda sincopata, dar si de Javier Marias, prin analiza minutioasa a unor amanunte, dar e mai dinamic, mai interesant.

Situatia initiala e interesanta- doi tineri, naratorul si Fucks, pleaca intr-o excursie, care se dovedeste un fel de evadare, unul de la viata de facultate dominata de conflictele cu parintii, celalalt din mediul otravit de prezenta sefului sau, care nu il sufera. Plini de resentimente, ajung la o pensiune.

Fragmentul initial:

” Sa va povestesc o intamplare si mai ciudata… Sudoare, Fucks, eu dupa el, craci de pantaloni, tocuri de pantofi, nisip, ne taram, pamant, bulgari, sclipirea pietrelor sticloase, straluciri, arsita zumzaie, dogoarea tremura, e negura de atata soare, casute, garduri, campuri, paduri, drumul acesta, marsul acesta, de unde, cum, ar fi multe de spus, la drpt vorbind eram satul de tata si de mama, de familie in general, de fapt, voiam sa pic macar un examen si sa gust si eu putina schimbare, sa plec undeva departe.”(p. 23, Editura Univers, 2000)

Amesteca un stil aspru, direct, dur, cu unul liric. Enumeratiile lui au lirism si un oarecare animism:

” …pamantul cenusiu, galbui, roscat intunecat, plictisitor, complicat, somnoros, monoton, pustiit dar si tare…”

 Construieste in tot locul intrigi marunte, care se dovedesc mai tarziu a nu fi atat de marunte, lucruri de neinteles ale vietii, amanuntele ei de neinteles, nascute din aparenta ei absurditate.

 Am sesizat ca obsesia lui e pentru raportul ordine-haos; e chinuit de ordinea din aparentul haos, de sensul micilor intamplari, din aparenta lor absurditate; e terorizat de ordinea implacabila a lumii sau pe care noi o dam lumii. Instinctiv cauta o linie ordonatoare:

„… vulturul se raporteaza la vrabie- dar si pentru ca, poate chiar in primul rand pentru ca a ramas nemiscat, legand in el vrabia cu spanzuratoarea si a permis sa se uneasca in ideea de spanzurare pisica spanzurata cu vrabia spanzurata.”

 Excursia la cabana e presarata de umor, provenind de la un ochi foarte fin de critic, ironic:

” iar Biluta dupa felurite << te-ai scremut pana-ai nascut>> si << taci, Leon, taci>> a inceput sa priveasca cu ochi buni aceasta idee…In cele din urma la insistentele lui Leon <<sa mai scoti nasul din vizuina>> s-au adaugat activitati culinare…”

 O intriga deosebita nu e, doar observatii asupra oamenilor, asupra vietii pusa la lupa analizei creierului lui complicat. Ei merg la o pensiune; el e atras de fata gazdei; ei gasesc o vrabie spanzurata, apoi o pisica, un bat spanzurat si pornesc o cercetare politieneasca…

 Spre final, patrunde incet-incet in straturi din ce in ce mai urate ale realitatii, ele oamenilor ( descoperirea secretului starii permanente de buna dispozitie a lui Leon – onanismul)

 Initial, mi s-a parut ca forteaza prea mult finalul, descopera cu de-a sila chestii oripilante, pentru spectacol, pentru climax, naratorul s-a recunoscut drept autorul. Dar apoi am citit postfata lui Ion Petrica (de care n-am auzit) si am aflat ca scriitorul e un exilat, ca sufera de o disfunctie sexuala inhibitoare ( de aici obsesia lui pentru buzele deformate ale Katasiei – slujnica, pentru Lena, fata gazdei, neindraznind nici macar sa o priveasca cum trebuie pe aceasta si atunci cartea), a avut experiente erotice cu o bucatareasa, cu tineri argentinieni ( a trait 24 de ani in America Latina – Argentina) si atunci cartea mi s-a parut in final, un imens eufemism al autosatisfacerii. Poate ma insel…

 Ramasesem cu impresia ca e prima carte, dar am aflat ca e ultima si am fost dezamagita, desi pentru autor, probabil a fost o imensa eliberare aceasta carte – ceva asemanator cu  scena finala in care Leon, bancherul, tatal familei, i-a dus pe toti ai lui sa le arate un incredibil, minunat spectacol, asa l-a numit el – o scena in care el se masturba in fata lor – ca si cum si-ar fi aruncat orice masca….

  Per ansamblu, imi place stilul, am impresia ca pe autor nu il preocupa catusi de putin LITERATURA sau, ma rog, intr-o oarecare masura, cartile lui fiind mai mult o mijlocire intre el si lume, o cale de a se arata, de a se elibera…de aceea e atat de plina de viata, a ales calea cea mai scurta, cu un instinct creator genial si nu a gresit.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: