Radu Vancu – „Monstrul fericit”

Se pare ca a mai aparut o carte a lui Radu Vancu, evident lansata mai de mult.

Am pornit  pe net decisa sa descopar cat mai multe despre Vonnegut si am dat de bloguri noi si de cartea lui Radu Vancu.

Fragmente din cartea sa subintitulata „poem” (luate de peste tot, traiasca internetul!):

„Fericit monstrul care-şi poate privi amintirile/ fără dezgust & ură./ De ce-ar fi el sentimental ca serial killerul/ surâzând tandru când vede la ştiri/ pozele victimelor?/ Să nu-ţi urăşti & să nu-ţi iubeşti amintirile.” (pag. 37)

„Televizorul merge, mă uit cu mare atenţie la el, procesez cât pot de lucid totul, ca să-mi dovedesc că sunt treaz, ştiind în acelaşi timp cât se poate de bine că peste încă o jumătate de oră habar n-o să mai am la ce m-am uitat. Citesc din volumele patru şi cinci ale cenaclului Euridice, participând critic, mirându-mă de miopia aproape generală în faţa minunatelor poeme ale lui Dan Coman, elaborând replici, nuanţări şi distinguo-uri interioare, memorând tot demonstrativ cât pot de mult (ah, mitomana mea memorie!), ştiind iarăşi că a doua zi nu voi mai ţine minte nici un detaliu, ci doar chestiuni generale, cum ar fi aplicaţia empatică pe text a lui Gălăţanu şi iactanţa histrionică a lui Mincu. Estimp, alcoolul scade statornic cu un deget, cu două, cu patru, până se face iar palma întreagă, şi apoi o iau de la capăt. Palmă după palmă. Un pălmaş al alcoolului.” (pag. 51)

„Berea lenevoasă şi cronofagă, dialogica şi caragialiana bere, revelân­du-şi natura transalimentară doar iniţiaţilor suficient de răbdători şi cu îndelungi ani de ucenicie, întrucât supa de hamei se transformă în alcool propriu-zis numai după vidarea primei duzini de recipiente, mizând deci nu pe ingerarea intensivă şi abruptă a alcoolului concentrat, ci pe asimilarea lentă şi în doze homeopatice, dând symposionului anvergura unui maraton, organizând piramida halbelor cu minuţia unui constructor neamţ de catedrale gotice, abolind mai eficient chiar decât cele mai tari băuturi pactul cu timpul, transformând marxist cantitatea în calitate, cucerind aşadar cu arme apolitice sau chiar antipolitice, definitiv şi irevocabil, proletariatul.”

„Whiskyul churchillian, spirtos energetic, consumabil deci eficient în combinaţii cu băuturi energizante precum Red Bull sau Burn, cel mai puţin metafizic alcool tare (alături de gin), fără să i se poată face din asta un cap de acuzare, pentru că nici nu promite transporturi metafizice, ci se ţine de cuvânt şi oferă beţii pur fizice, fără fineţuri, fără protocolarisme, o băutură care îţi spune din prima Ťtuť, prietenosă şi amabilă, dar lipsită complet de competenţe hamletian-dostoievskiene, motiv pentru care poeţii americani nu au agreat-o şi au preferat, în general, să-şi hrănească alcoolismul din alte surse, mai generoase sub acest aspect.” (pag. 65)

Zeul indic: „Iată, trupurile mele fac dragoste,/ spune amorul nostru frecându-şi palmele.// Ca un porcar mulţumit de vierul şi scroafa lui/ îşi freacă palmele, scuipă în ele şi le pocneşte.// Ca un pimp cu papagal pe umăr se hăhăie, satisfăcut./ Ca un regizor de filme porno alege unghiurile perfecte.// Ai zice că nu mai are mult şi se repede să verifice fluidele de pe cearşaf – culoare, compoziţie, miros, gust.// Nu ne iubim pe coji de lămâie,/ dar el vrea să presare peste tot coji de lămâie.// Muzică nu, culori parfumate nu,/ el se dă peste cap după muzică şi lumânări.// Iubirea noastră e un pitic voyeur şi kitschos,/ însă îl răbdăm şi facem dragoste sub ochii lui,// ştiam de la bun început că e greu/ să avem un zeu în proprietate mixtă.// Ce naiba să-i facem, e tâmpiţel, dar e al nostru.” (pag. 30)

Si ma gandesc asa:

– da,  scrie altfel, cum au observat toti, si mult mai bine

– iti face simpatic personajul principal, alcoolul, desi simti ca e o contemplatie incantatoare si detasata a acestuia, simti ca el i-a devenit o prezenta constanta, precum viziunile din „a beautiful mind”, o prezenta de care nu mai poti scapa, decat obisnuindu-te cu ea, ba chiar mai mult decat atat, simti cum Raul secolului, ii invadeaza fiinta, in felul acesta, prin monstrul acesta, iar existenta lor hibrida nu e decat un simbol al coexistentei fiecaruia dintre noi cu demonul Raului, un alt mal du siecle, constiinta raului cu care traiesti, care te traieste, de care nu mai poti scapa, jumatate din noi suntem demonul nostru pe care il hranim daca vrem sa supravietuiasca si partea omeneasca ce a mai ramas din noi.

– si mai e ceva, o naturalete plina de amaraciune, o amaraciune sublimata prin constiinta lucida, prin viziunea lucida a ceea ce il traieste

– si mai e si viziunea minutios pantagruelica a descrierilor alcoolurilor de tot felul

– inca ceva: daca noi oamenii, prin Radu Vancu, detaliem pana la absurd gesturile zilnice, dar atat de umane, dar atat de inutile, ca ingerarea alcoolului si ne ocupam si de metafizica lui, suferim de plictis existential generalizat, e clar ca nici pe godot nu-l mai asteptam – de fapt pe el l-am baut de mult…

– si, nu stiu cum, ajung iar la vonnegut si imi pare ca sunteti din aceeasi esenta, caci scrieti la fel de natural si lucid, si „monstruos”

o alta postare a lui teo coman despre cartea lui radu vancu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: