Filme-evadare-eliberare

De ce imi plac filmele kill bill, Wo hu cang long, hero si, cu rezerve, twilight.

Mi-am zis ca e ceva in neregula cu mine – e adevarat ca pe vremuri eram innebunita dupa filmele cu karate, cu samurai – Sora13, Cei sapte samurai….dar am crescut, am mai aflat cate ceva despre lume….mi s-au mai rafinat gusturile….

Si totusi, acum imi plac mult filmele enumerate, filme pe care cu exceptia ultimului, le expediam daca le vedeam pe HBO, pana am avut odata rabdare sa le vad pana la capat.

Dar acestea sunt filme de actiune mai speciale – sunt povesti tulburatoare, au un fundal mitic, au un regizor talentat ( Quentin Tarantino, Ang Lee,  Yimou Zhang  ), au scene de lupta fascinante prin perfectiunea lor, au o nostalgie vizuala a cadrului fantastica si un soundtrack…

Ce au toate comun este faptul ca ceea ce conteaza este un erou exceptional sau mai multi, un cadru desertic, simbolic, existenta umana redusa simbolic, iar in cazul ultimului, o perspectiva a nemuririi si o iubire de tip Romeo si Julieta, ca profunzime, nu ca final…dar despre el voi vorbi la urma…

In cazul primelor trei, kill bill, Wo hu cang long, hero, eroul poseda o maiestrie desavarsita in ceva- in arta luptei, fiecare are o durere sfasietoare, care il consuma, incat uneori renunta sa mai lupte, face acte imprevizibile, are o ingeniozitate nemaipomenita in a scapa din situatii aparent imposibile…dar mai ales acel dor ce il macina, acea durere sufleteasca, acel chin nesfarsit – Yu (Michelle Yeoh), indragostita de Mu Bai, fara sa poata sa ii impartaseasca asta, Jen (Ziyi Zhang), nevoita sa se marite, iubindu-l pe Lo, aventura ei din desert; iubirile neimplinite din Hero; durerea eroinei din kill bill, care va razbuna tradarea, durerea…Nu in ultimul rand sunt oameni de onoare, capabili de sacrificii pentru cei la care tin…adica sunt tot ceea ce nu exista astazi ca valori apreciate in societate. Actiunea lui Hero e din sec III i. Hr., iar a lui Wo hu cang long, in sec XIX

    Si aici ajung la ceea ce vreau sa punctez cu aceste filme – imi plac pentru ca in ele gasesti respectate valori stravechi de care sufletul meu, cel putin, are nevoie ca de  apa vie- onoarea, perfectiunea atinsa intr-un domeniu in care ai talent, nu intr-un domeniu banos, capacitatea de a te pune mai prejos decat valorile umane, modestia, curajul; ei au tarie si integritate sufleteasca, puritate si- inca o data o spun – o mare modestie, atinsa dupa o munca imensa de a se perfectiona…

O prezentare frumoasa facuta de Alex Leo Serban la Wo hu cang long

O alta, reusita, a lui Calin Stanculescu pentru Hero, si iar a lui Alex Leo Serban, scurta, dar faina.

Imi mai place cadrul, de obicei, arid, desertic – plin de melancolie, coplesit de singuratate, un simbol al existentei umane, care e ea singura in fata lumii, universului, indiferent de cat de mult ne amagim cu alte treburi. Existenta umana se reduce la cateva actiuni de baza – hrana, lupta pentru supravietuire, un talent pe care ti-l cizelezi, relatii cu cativa oameni – prieteni, inamici…asta e frumos in aceste filme – ca reduc totul la acele lucruri esentiale, pe care nu le mai vezi din hatisul de gesturi tributare civilizatiei, dar care iti ocupa mult prea mult din viata, incat sufletul iti devine rece ca si masinariile pe care le folosesti din ce in ce mai mult si, de fapt, elementele de care ai nevoie sunt cateva.

Cele mai frumoase scene:

– legenda spusa de Lo, pe fundalul unei muzici fantastice, avand drept cadru desertul muntos

– zborul lui Jen, din final, atat de trist, de sfasietor – si o muzica de o tristete infinita….

Legat de twilight, cred ca sunt doua-trei elemente care ma fascineaza – iubirea pura, intensa dintre Luceafar si Catalina, pe care cartea o accentueaza mai bine, iubire ce sta sub semnul distrugerii, dar mai e ceva – inserarea perfecta a elementului fantastic in realitate, ceea ce face ca trasaturile supranaturale ale eroului sa fie extrem de fascinante si mai e nemurirea, care fara iubire e o existenta desertica…Scaderile filmului sunt multe … asa de multe ca nici nu le mai enumer, se pot vedea cu ochiul liber, dar am fost ingaduitoare cu ele si povestea mi-a placut, pana la un punct, caci finalul e chiar de tot…

O cronica a lui Lucian Maier – destul de realista, care, face aceasi trimitere la Luceafarul, mitul zburatorului.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: