Como agua para chocolate 1992

n5628like water for chocolate

Tocmai am vazut acest film. Face parte din categoria filmelor care te absorb in lumea lor si nu iti mai dau drumul.

Pe scurt, este vorba despre o familie traditionala mexicana, de  fermier,  cu trei fiice, o mama foarte severa, un tata ce face infarct cand i se sugereaza ca fiica lui mijlocie ar fi a altui barbat, un mulatru; traditia era ca fata cea mica sa ramana nemaritata pentru a avea grija de mama ei pana la moartea acesteia. Intamplarea face ca tocmai de ea, Tita,  sa se indragosteasca un tanar frumusel, Pedro, dar pentru ca fata are interdictie la casatorie, el accepta sa se casatoreasca cu sora ei mai mare, Rosaura, pentru a fi in preajma fetei iubite. Tita este bucatareasa familiei, dar mancarurile ei sunt magice, caci prin ele ea isi transmite si sentimentele – astfel ca la nunta surorii ei, toti plang atunci cand mananca din tort, simtind o stranie tristete, amintindu-si de iubirea vietii lor neimplinita.

Filmul este realizat pe baza unei carti a scriitoarei mexicane Laura Esquivel. Cartea a fost publicata in limba spaniola, in 1989,  iar ecranizarea din 1992 a castigat 11 premii Ariel, ale Academiei de film mexicane.

Evident, cartea/filmul foloseste realismul magic al scriitorilor sud-americani. Apar cateva simboluri- patura pe care Tita o croseteaza noaptea cand nu poate dormi de durere ca nu poate sa fie sotia lui Pedro, in noptile cand iubitul ei este in bratele surorii ei…. Patura aceasta este atat de lunga, incat atunci cand Tita, avand o mare depresie, este luata in ingrijire de un medic, ii atarna in urma trasurii ce o duce la casa medicului. E aceeasi patura care, in noaptea in care Pedro si Tita sunt in sfarsit impreuna, ii acopera pe acestia cand flacarile ii cuprind – el moare de infarct, de prea multa fericire, iar ea se sinucide mancand fosforul capetelor de chibrit- caci i se spusese ca oamenii au in ei fosfor, dar acesta trebuie sa fie aprins cu ajutorul oxigenului si al unei lumanari – oxigenul sunt sentimentele noastre; alte elemente fantastice: mancarurile Titei ii preiau sentimentele si le transmit celor ce mananca; ea, virgina, il alapteaza pe fiul lui Pedro si al Rosaurei; fantoma mamei care o bantuie, fantoma bucataresei care o iubise mult si o invatase sa gateasca, care ii aranjeaza patul in care avea sa fie pentru totdeauna a lui Pedro.

In multe privinte cartea seamana cu romanul lui Marquez „Dragoste in vremea holerei” – cei doi nu pot fi impreuna, dar iubirea nu se stinge, asteapta o viata sa se implineasca, iar la final asa se intampla. Seamana cumva si cu „La rascruce de vanturi”, caci apare personajul calm, bland tandru – doctorul Brown, care o cere in casatorie pe Tita, dar spre deosebire de Catherine, aceasta nu il lasa pe Pedro pentru doctor; fiul doctorului – Alex se casatoreste cu nepoata Titei, fiica lui Pedro si a Rosaurei.

Fundalul istoric este perioada revolutiilor din Mexic – vizibil in cateva episoade – sora cea mijlocie, Gertrudis, fuge cu un capitan al lui Pancho Villa; dupa mai multi ani ea se reintoarce ca sotie a acestuia si primind titulatura de „d-na general”; la ferma vin revolutionarii si cer mancare, iar stapana apare inarmata, nepermitandu-le sa intre in casa. Totusi, revolutia este prezenta incidental, accentul cade pe viata Titei, pe indeletnicirile ei casnice si suferintele inabusite.

Cam slab e actorul ce il interpreteaza pe Pedro, cam fals, dar, evident, aratos. Personajul insusi este slab de caracter, desi s-a sacrificat, pentru a fi alaturi de Tita.

Ce impresioneaza este forta cu care personajul Tita isi reprima sentimentele puternice, supunandu-se mamei ei, felul in care indura zilnic durerea de a-si vedea iubitul tanjind dupa ea, fiind atat de aproape si atat de inaccesibil, sub ochiul vigilent al mamei care i-a jurat ca nu o va lasa sa se apropie de el; solutiile de supravietuire psihica pe care le gaseste – crosetatul paturii, gatitul mancarurilor care astfel ajung in corpul iubitului, odata cu sentimentele ei.

Iubirile care nu se pot implini, care rezista in timp, care ii consuma pe cei doi, care ii distrug…au priza in lumea noastra moderna, caci iubirile de acest tip au ramas un mit…

Filme-evadare-eliberare

De ce imi plac filmele kill bill, Wo hu cang long, hero si, cu rezerve, twilight.

Mi-am zis ca e ceva in neregula cu mine – e adevarat ca pe vremuri eram innebunita dupa filmele cu karate, cu samurai – Sora13, Cei sapte samurai….dar am crescut, am mai aflat cate ceva despre lume….mi s-au mai rafinat gusturile….

Si totusi, acum imi plac mult filmele enumerate, filme pe care cu exceptia ultimului, le expediam daca le vedeam pe HBO, pana am avut odata rabdare sa le vad pana la capat.

Dar acestea sunt filme de actiune mai speciale – sunt povesti tulburatoare, au un fundal mitic, au un regizor talentat ( Quentin Tarantino, Ang Lee,  Yimou Zhang  ), au scene de lupta fascinante prin perfectiunea lor, au o nostalgie vizuala a cadrului fantastica si un soundtrack…

Ce au toate comun este faptul ca ceea ce conteaza este un erou exceptional sau mai multi, un cadru desertic, simbolic, existenta umana redusa simbolic, iar in cazul ultimului, o perspectiva a nemuririi si o iubire de tip Romeo si Julieta, ca profunzime, nu ca final…dar despre el voi vorbi la urma…

In cazul primelor trei, kill bill, Wo hu cang long, hero, eroul poseda o maiestrie desavarsita in ceva- in arta luptei, fiecare are o durere sfasietoare, care il consuma, incat uneori renunta sa mai lupte, face acte imprevizibile, are o ingeniozitate nemaipomenita in a scapa din situatii aparent imposibile…dar mai ales acel dor ce il macina, acea durere sufleteasca, acel chin nesfarsit – Yu (Michelle Yeoh), indragostita de Mu Bai, fara sa poata sa ii impartaseasca asta, Jen (Ziyi Zhang), nevoita sa se marite, iubindu-l pe Lo, aventura ei din desert; iubirile neimplinite din Hero; durerea eroinei din kill bill, care va razbuna tradarea, durerea…Nu in ultimul rand sunt oameni de onoare, capabili de sacrificii pentru cei la care tin…adica sunt tot ceea ce nu exista astazi ca valori apreciate in societate. Actiunea lui Hero e din sec III i. Hr., iar a lui Wo hu cang long, in sec XIX

    Si aici ajung la ceea ce vreau sa punctez cu aceste filme – imi plac pentru ca in ele gasesti respectate valori stravechi de care sufletul meu, cel putin, are nevoie ca de  apa vie- onoarea, perfectiunea atinsa intr-un domeniu in care ai talent, nu intr-un domeniu banos, capacitatea de a te pune mai prejos decat valorile umane, modestia, curajul; ei au tarie si integritate sufleteasca, puritate si- inca o data o spun – o mare modestie, atinsa dupa o munca imensa de a se perfectiona…

O prezentare frumoasa facuta de Alex Leo Serban la Wo hu cang long

O alta, reusita, a lui Calin Stanculescu pentru Hero, si iar a lui Alex Leo Serban, scurta, dar faina.

Imi mai place cadrul, de obicei, arid, desertic – plin de melancolie, coplesit de singuratate, un simbol al existentei umane, care e ea singura in fata lumii, universului, indiferent de cat de mult ne amagim cu alte treburi. Existenta umana se reduce la cateva actiuni de baza – hrana, lupta pentru supravietuire, un talent pe care ti-l cizelezi, relatii cu cativa oameni – prieteni, inamici…asta e frumos in aceste filme – ca reduc totul la acele lucruri esentiale, pe care nu le mai vezi din hatisul de gesturi tributare civilizatiei, dar care iti ocupa mult prea mult din viata, incat sufletul iti devine rece ca si masinariile pe care le folosesti din ce in ce mai mult si, de fapt, elementele de care ai nevoie sunt cateva.

Cele mai frumoase scene:

– legenda spusa de Lo, pe fundalul unei muzici fantastice, avand drept cadru desertul muntos

– zborul lui Jen, din final, atat de trist, de sfasietor – si o muzica de o tristete infinita….

Legat de twilight, cred ca sunt doua-trei elemente care ma fascineaza – iubirea pura, intensa dintre Luceafar si Catalina, pe care cartea o accentueaza mai bine, iubire ce sta sub semnul distrugerii, dar mai e ceva – inserarea perfecta a elementului fantastic in realitate, ceea ce face ca trasaturile supranaturale ale eroului sa fie extrem de fascinante si mai e nemurirea, care fara iubire e o existenta desertica…Scaderile filmului sunt multe … asa de multe ca nici nu le mai enumer, se pot vedea cu ochiul liber, dar am fost ingaduitoare cu ele si povestea mi-a placut, pana la un punct, caci finalul e chiar de tot…

O cronica a lui Lucian Maier – destul de realista, care, face aceasi trimitere la Luceafarul, mitul zburatorului.

Filme cu karate

    Nu stiu ce m-a apucat, dar mi-a placut tare mult „Forbidden kingdom”, cu j. chan. M-am uitat cu amuzament la filmele lui cu owen wilson, nu mi-au placut in mod deosebit, dar filmul asta cu o gramada de clisee in el m-a miscat.

   e vorba despre un baiat din secolul nostru care nimereste intr-un trecut legendar chinezesc, unde are rolul de a duce un toiag unui nemuritor care trebuie sa invinga cu ajutorul lui fortele raului…bla bla bla. Il ajuta un betiv nemuritor, o fata, vrabia de argint, un calugar…

 Scenele de lupta, chiar daca au scheme cunoscute, imi plac…

 Ce sa fie deosebit?

 legatura cu alte lumi, existenta unor lumi paralele, de care nici nu suntem constienti, trecutul cu o alta intelegere a existentei, in care existau oameni care se sacrificau pentru o idee…care traiau doar pentru a duce la indeplinire un plan mai mare decat existenta lor marunta

cred ca imi placeau ca traiau altfel decat banal si normal…

cred ca de asta imi placeau si Hero si Kill Bill

Before the rain(1994) – film macedonean

  Un film pe care l-am vazut la recomandarile unor blogeri. Si care merita.

Regia si scenariul Milcho Manchevski. Cu Katrin Cartlidge si Rade Serbedszija. Bineinteles ca mi-a placut cum a jucat Rade. Nominalizat la Oscar in 1995.

Film despre razboiul oamenilor care au vietuit atat timp impreuna si deodata ajung sa se urasca si ura nu e potolita pe moment decat de crima.

E vorba despre conflictul dintre albanezi si macedoneni, din Macedonia. Albanezii sunt musulmani, macedonenii sunt ortodocsi. Musulmanii i-au asuprit pe macedoneni patru secole. Ura e veche.

Filmul nu arata cauzele, nu-l intereseaza asta, ci efectele monstruoase, oamenii care devin brusc animale si ucid cu sange rece.

 Totul se petrece intr-un sat.

Subiect simplu: o albaneza ucide un macedonean si de aici ajung sa se ucida doi macedoneni intre ei, unul dintre ei vrand sa ia apararea fetei, care nu e decat un copil, dar fratele ei va ajunge sa o ucida si pe ea, in cele din urma.

 Totul se complica prin interventia unui calugar care se indragosteste de fata si vrea sa o ajute, dar e expulzat de la manastire si prin cea a unui macedonean, fotograf la Londra, caruia i se face dor de casa si se intoarce in locurile natale, dupa ce fusese un timp in Bosnia, in timpul razboiului. Acasa descopera aceeasi ura, aceeasi violenta pe care le lasase in Bosnia si ale carei ecouri erau si in Londra. Dupa episodul bosniac renunta definitiv sa mai faca fotografii, renunta la tot ce e el.

E trist cum totul devine haos, e trist cum iubirea nu are nicio sansa, calugarul macedonean Kiril o iubeste pe albaneza musulmana, Zamira, fotograful macedonean o iubeste pe  Halima Halili, albaneza cu care fusese coleg de scoala.

 E impresionanta frumusetea locurilor, muntii Macedoniei (tara de munti si lacuri), actiunea petrecandu-se in asezari aflate la mare altitudine, case din piatra foarte simple, saracacioase, dar atat de frumoase in primitivismul lor.

Scene frumoase; calugarul Kiril culegand rosii  pe platourile muntoase, dincolo de el zarindu-se marea sau un lac; nasterea a doi miei; regasirea casei parintesti darapanate.

Apar si scene la Londra – e accentuata doar agitatia ei continua:masini in viteza, picioare grabite; stiri la radio despre emigranti, atentate cu bomba.

Actorii macedoneni – zdraveni, inalti, pletosi, ca niste haiduci, cu trasaturi tipice sarbilor.

Contrastul mereu subliniat intre frumusetea Macedoniei, a locurilor acelea uscate, de piatra, cu culturi sumare, cu stanci de o frumusete salbatica, neclintite si permanente si oamenii cu cruzimea, agitatia, crimele lor.

„Izvorul fecioarei” 1960

  E un film regizat de Ingmar Bergman, dupa un subiect medieval. Ce imi place este felul in care recreeaza atmosfera medievala, prin elemente ce tin de constructia casei, de ustensile de bucatarie, obiceiuri…este extrem de bine facut; actorii sunt foarte buni, de o exprimare intensa; intriga in sine e ste foarte simpla – o fata este violata de doi pastori, ea fiind fiica unui om instarit; sora ei vitrega fusese lasata insarcinata intr-un fel asemanator si are statutul de tolerata, mai mult slujnica la casa tatalui sau, in timp ce cealalta este tratata ca o printesa…

 Merita vazut pentru atmosfera si pentru jocul actorilor; in ce priveste problematica  – mentalitatea medievala accentuat religioasa, felul in care fetele erau un vanat de pret pentru baieti, mai ales cele singure, autoflagelarea in spiritul compasiunii pentru Christ, idei referitoare la viata omeneasca care este mizerabila, dar pe care nu avem incotro si trebuie sa o traim; o lume a superstitiilor, a vrajilor, a blestemelor care devin realitate (sora ei insarcinata ii doreste sa traiasca ce a patit si ea si s-a adeverit); figura morarului, sumbra, demonica, care citeste semne, stie totul – ii aude trecand pe pastori si spune ca trec trei oameni morti (si  se va adeveri, caci cei doi violatori si fratele lor mai mic vor fi ucisi de tatal fetei la care i poposesc noaptea, incercand sa ii vanda vesmintele fetei sale, pe care ei o si ucisesera)

4 luni 3 saptamani si 2 zile

E cutremurator. Atmosfera initiala din caminul studentesc am trait-o si eu. E extraordinar cum reface viata filmul asta, este ceea ce mi-a placut cel mai mult. Tacerile lungi, naturaletea jocului actorilor. Bucurestiul noaptea, neluminat, ca niste catacombe. Atitudinea receptionerilor de la hotel afectata, dispretuitoare….Dramele celor doua personaje ascunse, interiorizate puternic.

  Realitatea care navaleste in camera ta am mai intalnit-o in Filantropica si in Moartea domnului Lazarescu si, poate, fara ele n-ar fi existat filmul asta. Dupa mine, este centrul de greutate al filmului, alaturi de reinvierea unor moravuri groaznice, ale caror ramasite sau fragmente bine conservate le intalnim si astazi.

  O lume in care oamenii ca individualitate aproape nu exista, o situatie in care e fentat sistemul, dar cu preturi enorme in plan interior, lupta pentru supravietuire, terfelirea demnitatii proprii….

Dictator

Cred ca monologul asta din finalul filmului este tot ce poate fi mai frumos ca discurs plin de umanism, intr-o epoca dezumanizata si dezumanizanta. Filmul in ansamblu este ok, nu prea grozav, dar monologul asta il salta dramatic.