Eminescu – fragmente

“ Lângă râuri argintoase, care mişcă-n mii de valuri

A lor glasuri înmiite, printre codri, printre dealuri,

Printre bolţi săpate-n munte, lunecând întunecos,

Acolo-s dumbrăvi de aur cu poiene constelate,

Codrii de argint ce mişcă a lor ramuri luminate

Si păduri de-aramă roşă răsunând armonios.

Munţi se-nalţă, văi coboară, râuri limpezesc sub soare,

Purtând pe-albia lor înaltă insule fermecătoare,

Ce par straturi uriaşe cu copacii înfloriţi –

Acolo Dochia are un palat din stânce sure,

A lui stâlpi-s munţi de piatră şi- a lor streşin-o pădure,

A cărei copaci se miscă între nouri adânciţi.

Aeru-i văratic, moale, stele izvorăsc pe ceruri,

Florile-izvorăsc pe plaiuri a lor viaţă de misteruri,

Vântu-ngreunând cu miros, cu lumini aerul cald;

Dintr-un arbore într-altul mreje lungi diamantine

Vioriu sclipesc surprinse într-a lunei dulci lumine,

Rar şi diafan tesute de paianjeni de smarald*.

Dar un nor de ceruri negru se înalţă şi se-ncheagă,

Se formează-ncremeneşte şi devine-o domă neagră,

Plin de umbra de columne ce-l înconjoară împrejur;

Prin columnele-i măreţe trece câte-o rază mată,

A lui cupolă boltită e cu-argint înconjurată,

Pe arcadele-i ferestre sunt perdele de azur.”

(Mihai Eminescu – “Memento mori”- fragmente)

“ Si în fundul mării aspre, de safir mândre palate

Ridic bolţile lor splendizi şi-a lor hale luminate,

Stele de-aur ard în facle, pomi în floare se înşir;

Si prin aerul cel moale, cald şi clar, prin dulci lumine

 Vezi plutind copile albe, ca şi florile vergine,

Imbrăcate-n haine-albastre, blonde c-auritul fir.

Acolo în fundul mării, în înalte-albastre hale,

Sed la mese lungi de piatră zeii falnicei Valhale;

Odin sta- frunte – cu părul de ninsoare încărcat;

Acolo decid ei soarta lumii şi o scriu în semne,

Presur de argint şi zale pun pe caii ca furtune –

Astfel se gătesc de ducă pentru drumu-ndelungat”

(Mihai Eminescu – “Memento mori”- fragamente)

 

 

“ Magul se suie-n vârf de munte, o stea din cer coboară –

O stea, vultur de aur, cu-aripele de foc,

Pe ea şezând călare, în infinit el zboară,

Stele sclipeau sfinte şi-n cale-i făceau loc.

“ Curând vom ajunge pe steaua senină,

Pe care în ceruri numesc-o a mea.

De visuri, de umbre, de cântec e plină.

Curând vom intra în câmpia ei lină

Si-n urma-ţi pământul ramâne – o stea.”

Deasupra vedea stele şi dedesubtu-i stele.

El zboară fără preget, ca tunetul rănit;

  In sus, în dreapta, -n stânga lanurile de stele

 Dispar. – El cade ca un astru în caos azvârlit.

(Mihai Eminescu – “Povestea magului călător în stele”)