Poezie

Si pentru ca vad ca se poarta poezia si sunt nenumarate pds-uri, am zis sa intru si eu in colectia mea, sa impart un strop de suflet la randu-mi, apeland la cate o voce care se pricepe

Am fost fascinata de stilul laconic si, paradoxal, plin al lui Ungaretti

Veghe

O noapte-ntreaga

Aruncat langa

un tovaras

macelarit

cu gura lui

Scrasnita

intoarsa catre luna plina

cu mainile lui umflate

patrunzand

in linistea mea

am insirat

scrisori pline de iubire

 

Niciodata nu m-am agatat atat de tare

de viata

(1915)

traducerea St. Augustin Doinas

Anunțuri

Poezie veche (1)

Pindar – ode

200px-Pindar_Musei_Capitolini_MC586

fragment din Prima oda Pitica (piticele erau jocuri in cinstea lui Apolo Piticul)

„Lyra de aur….

Cand rasunand, tu iti picuri primele note

Calauzind cu preludiul tau miscarile horei.

Tu stingi chiar zig-zagul de vesnica para din traznet.

Si pe sceptrul lui Zeus atipesti pe vultur, pe stapanul

Pasarilor, ce doarme lasand sa atarne de-o parte si de alta

Iutile sale aripi.

Tu raspandesti peste incovoiatul lui cap o

Pirotitoare-aromeala ce dulce-i inchide

Pleoapele. Si-n atipela-i inalta spinarea mladie

Ca fermecat de-ale tale vrajite acorduri….”

(trad. Stefan Bezdechi)

Dupa mine, e o bijuterie a lumii antice, in primul rand pentru ca Pindar a transformat in poezie sceptrul lui Zeus.  Imi place cum la vremea respectiva, secolul V i.Hr.,  inaltau din banal, din cotidian spre sublim evenimentele ocazionale, cum ar fi si acesta, in care un rege, Hieron din Etna,  castiga intrecerea de care, caruia poetul ii inchina un imn in cinstea victoriei. Stilul e inaltator, solemn, usor cam pretios, cam incarcat, dar la vremea aceea era semn de mare virtuozitate.

 

Safo, sec. VI i.Hr.

200px-Bust_Sappho_Musei_Capitolini_MC1164

Imi plac descrierile ei de natura:

” Iarasi hora stelelor isi ascunde

Stralucirea fruntii, cand luna creste,

Risipindu-si, plina, lumina peste

Negura noptii.”

 

” Bland zefirul mangaie unda rece,

Printre crengi de mar coborandu-si zvonul,

Iar din varf ce-si tremura frunza molcom,

Picura somnul.”

(trad. Simina Ivan)

Are o finete fantastica, evident raportat la acea vreme si nu numai. Imagini rafinate, senzitive.

 

De un mare lirism este un fragment din Epopeea lui Ghilgames, 3000 i. Hr.

” Sase zile si spate nopti l-am plans, pana ce l-au napadit viermii.

Atunci m-a cuprins teama de moarte si am ratacit prin pustiu.

Gandul la prietenul meu ma urmareste.

Pe drumuri departate ratacesc prin pustiu, pe cai departate ratacesc prin pustiu!

Cum as putea sa tac, cum as putea sa pastrez tacerea, cand prietenul pe care-l iubeam a ajuns pulbere?

Oare n-am sa ajung si eu ca el?

Nu ma voi culca, oare, spre a nu ma mai scula niciodata?”

Radu Vancu – „Monstrul fericit”

Se pare ca a mai aparut o carte a lui Radu Vancu, evident lansata mai de mult.

Am pornit  pe net decisa sa descopar cat mai multe despre Vonnegut si am dat de bloguri noi si de cartea lui Radu Vancu.

Fragmente din cartea sa subintitulata „poem” (luate de peste tot, traiasca internetul!):

„Fericit monstrul care-şi poate privi amintirile/ fără dezgust & ură./ De ce-ar fi el sentimental ca serial killerul/ surâzând tandru când vede la ştiri/ pozele victimelor?/ Să nu-ţi urăşti & să nu-ţi iubeşti amintirile.” (pag. 37)

„Televizorul merge, mă uit cu mare atenţie la el, procesez cât pot de lucid totul, ca să-mi dovedesc că sunt treaz, ştiind în acelaşi timp cât se poate de bine că peste încă o jumătate de oră habar n-o să mai am la ce m-am uitat. Citesc din volumele patru şi cinci ale cenaclului Euridice, participând critic, mirându-mă de miopia aproape generală în faţa minunatelor poeme ale lui Dan Coman, elaborând replici, nuanţări şi distinguo-uri interioare, memorând tot demonstrativ cât pot de mult (ah, mitomana mea memorie!), ştiind iarăşi că a doua zi nu voi mai ţine minte nici un detaliu, ci doar chestiuni generale, cum ar fi aplicaţia empatică pe text a lui Gălăţanu şi iactanţa histrionică a lui Mincu. Estimp, alcoolul scade statornic cu un deget, cu două, cu patru, până se face iar palma întreagă, şi apoi o iau de la capăt. Palmă după palmă. Un pălmaş al alcoolului.” (pag. 51)

„Berea lenevoasă şi cronofagă, dialogica şi caragialiana bere, revelân­du-şi natura transalimentară doar iniţiaţilor suficient de răbdători şi cu îndelungi ani de ucenicie, întrucât supa de hamei se transformă în alcool propriu-zis numai după vidarea primei duzini de recipiente, mizând deci nu pe ingerarea intensivă şi abruptă a alcoolului concentrat, ci pe asimilarea lentă şi în doze homeopatice, dând symposionului anvergura unui maraton, organizând piramida halbelor cu minuţia unui constructor neamţ de catedrale gotice, abolind mai eficient chiar decât cele mai tari băuturi pactul cu timpul, transformând marxist cantitatea în calitate, cucerind aşadar cu arme apolitice sau chiar antipolitice, definitiv şi irevocabil, proletariatul.”

„Whiskyul churchillian, spirtos energetic, consumabil deci eficient în combinaţii cu băuturi energizante precum Red Bull sau Burn, cel mai puţin metafizic alcool tare (alături de gin), fără să i se poată face din asta un cap de acuzare, pentru că nici nu promite transporturi metafizice, ci se ţine de cuvânt şi oferă beţii pur fizice, fără fineţuri, fără protocolarisme, o băutură care îţi spune din prima Ťtuť, prietenosă şi amabilă, dar lipsită complet de competenţe hamletian-dostoievskiene, motiv pentru care poeţii americani nu au agreat-o şi au preferat, în general, să-şi hrănească alcoolismul din alte surse, mai generoase sub acest aspect.” (pag. 65)

Zeul indic: „Iată, trupurile mele fac dragoste,/ spune amorul nostru frecându-şi palmele.// Ca un porcar mulţumit de vierul şi scroafa lui/ îşi freacă palmele, scuipă în ele şi le pocneşte.// Ca un pimp cu papagal pe umăr se hăhăie, satisfăcut./ Ca un regizor de filme porno alege unghiurile perfecte.// Ai zice că nu mai are mult şi se repede să verifice fluidele de pe cearşaf – culoare, compoziţie, miros, gust.// Nu ne iubim pe coji de lămâie,/ dar el vrea să presare peste tot coji de lămâie.// Muzică nu, culori parfumate nu,/ el se dă peste cap după muzică şi lumânări.// Iubirea noastră e un pitic voyeur şi kitschos,/ însă îl răbdăm şi facem dragoste sub ochii lui,// ştiam de la bun început că e greu/ să avem un zeu în proprietate mixtă.// Ce naiba să-i facem, e tâmpiţel, dar e al nostru.” (pag. 30)

Si ma gandesc asa:

– da,  scrie altfel, cum au observat toti, si mult mai bine

– iti face simpatic personajul principal, alcoolul, desi simti ca e o contemplatie incantatoare si detasata a acestuia, simti ca el i-a devenit o prezenta constanta, precum viziunile din „a beautiful mind”, o prezenta de care nu mai poti scapa, decat obisnuindu-te cu ea, ba chiar mai mult decat atat, simti cum Raul secolului, ii invadeaza fiinta, in felul acesta, prin monstrul acesta, iar existenta lor hibrida nu e decat un simbol al coexistentei fiecaruia dintre noi cu demonul Raului, un alt mal du siecle, constiinta raului cu care traiesti, care te traieste, de care nu mai poti scapa, jumatate din noi suntem demonul nostru pe care il hranim daca vrem sa supravietuiasca si partea omeneasca ce a mai ramas din noi.

– si mai e ceva, o naturalete plina de amaraciune, o amaraciune sublimata prin constiinta lucida, prin viziunea lucida a ceea ce il traieste

– si mai e si viziunea minutios pantagruelica a descrierilor alcoolurilor de tot felul

– inca ceva: daca noi oamenii, prin Radu Vancu, detaliem pana la absurd gesturile zilnice, dar atat de umane, dar atat de inutile, ca ingerarea alcoolului si ne ocupam si de metafizica lui, suferim de plictis existential generalizat, e clar ca nici pe godot nu-l mai asteptam – de fapt pe el l-am baut de mult…

– si, nu stiu cum, ajung iar la vonnegut si imi pare ca sunteti din aceeasi esenta, caci scrieti la fel de natural si lucid, si „monstruos”

o alta postare a lui teo coman despre cartea lui radu vancu

Dan Botta

Cornul mării, cornul serii

Valul bate-ncet în stâncă,
Spuma-i dulce o-nfăşoară
Într-o horbotă uşoară;
Umbra serii de vioară
Creşte-n liniştea adâncă.
 
Privesc cerul. Se adună
Zarea pură-a unui vis,
O lucoare de abis
Mă îmbracă. Cum răsună
Cornul mării, indecis.
 
Străluceşte în orgia
Viorie de pe mare
Luna palidă, în zare,
Luna din Infern, soţia
Sufletelor în pierzare.
 
Ţipă-n volburi largi lăstunii,
Umbra creşte ca o floare,
Ca o floare-ameţitoare,
Apa,-n gemetele lunii,
Jos pe stâncă, albă, moare.
 
De departe sună cornul,
Cornul serii, cornul mării,
Cornul surd al întristării,
Cornul mării, cornul serii,
Cornul jelei şi-al pierzării!

Seara
Seara s-a lăsat pe lume,
Soarele-a apus în spume
De mări, şi-n câmpii de brume,
Umbra fâlfâie pe lume,
Ca o pasăre ce fum e,
Ca o àripă ce fum e.
 

Cântul ştimelor mării

În apele noastre
Dorm stele albastre,
Dorm linişti albastre.
Ci vino, ci vino,
Şi fruntea-ţi închin-o,
În pajiştea lină,
În floarea senină,
A apei lumină.
Ci vino,-ntre stânci
Dorm stele adânci,
Dorm patimi adânci,
Ci vino să plângi,
Să plângi,
Să te frângi,
Să dormi sub reci maluri,
În foşnet de valuri,
În zvon de cavaluri.
 
Ci vino, ci vino,
Inimaţi închin-o,
Patima-ţi închin-o,
Aici gândul moare,
Inima nu doare,
Lacrima nu doare.
Aici toate cântă,
Cântă şi mă-ncântă,
Toate se alină,
În floarea senină
A apei lumină.

  Din antologia „Aceşti mari poeţi mici"

alcătuită de Mihai Rădulescu

 

Ivan Aivazovski, pictor rus, 1849

 

Mircea Ivanescu 1

Nu am citit prea mult din Mircea Ivanescu si descoperirea lui a fost interesanta. Imi pusesem intr-un fisier mai multe poezii luate de pe net la gramada, care imi sunau cat de cat bine. Le-am recitit fara sa fiu foarte atenta la autori. La un moment dat imi placea ce citeam si am vazut ca e Leonid Dimov, am continuat sa citesc si imi spuneam ca imi place tare mult, e chiar tonul potrivit, e ceea ce se potriveste cu ceea ce imi doream sa gasesc, dincolo de frazele grele de imagini, figuri grele, ca o matase de plumba simtiri stramte etc, ceva simplu si profund; mi-am zis ca e dat naibii Dimov, cand am terminat de citit selectia vad cu stupoare ca trecusem lin spre un alt autor – evident – Mircea Ivanescu. 

MIRCEA IVANESCU

conversaţie mondenă

m-am aplecat mult către ea peste cristalele impure
ale paharelor arzând liniştit, să-i spun – „rochia ta”
(dar nu-i priveam faţa, nu o vedeam) – „abia
acum văd, ai o rochie violetă”. (acele dure
 
ale alcoolului îmi zgâriau faţa, ca atunci
când mergi prin zăpadă, în soare.) „ai o rochie
violetă”, îi spuneam surprins. (şi e
ca o flacără aderentă care te consumă. pe brânci
 
mă târăsc către ea – aş fi putut să-i spun,
dar minţeam – văzusem demult cum gulerul întunecat
al rochiei îi urca spre gât cu jocul ei de curcubeu degradat.)
şi mereu îmi spuneam: - dacă-i privesc faţa acum,
 
am să înţeleg – am s-o văd pentru întâia dată
cu adevărat. şi mi-am ridicat ochii spre faţa ei nemişcată.
 
Din volumul „Versuri”, 1968

          întuneric

într-o noapte a plouat, foarte tare, cu fulgere,
şi când am ieşit din casa unde aşteptasem zadarnic, s-a stins
lumina electrică în tot satul. am mers pe şosea – 
după un timp nici nu ne-am mai grăbit.
după câţiva paşi, ea şi-a scos sandalele – şi a mers
în picioarele goale pe asfaltul cald al şoselei.
ploua foarte tare – ne ţineam de mână – într-un timp am fugit.
ea râdea – se bucura mult – eu eram serios – 
dar fugeam ţinând-o de braţ. şi doar mai târziu,
când a fulgerat şi s-a făcut o scurtă zi albă, am văzut 
că trecusem cu mult de curtea noastră.

           ha-ha

ce mult a trecut de când puteam spune, cu adevăr, 
că sunt bine dispus din cauză că ninge fastuos
afară, în curte, că ştiu cum ninge pe străzile largi (şi osos
să-mi sune în vremea asta în urechile minţii, în răspăr,
 
foşnetul de gândiri şi sentimentalisme, aşezate
frumos, să facă un înţeles, poate meşteşugit).
mult a trecut. acuma nu mai este nici o minunată
amintire despre după-amiezile cu ninsoarea-nmiit
 
acoperindu-mă, să mă împingă tot mai departe,
la care să mă întorc. vremea pe mine acum
nu mă mai poate schimba. e ca o moarte,
 
de fapt. pot să privesc pe fereastră – şi nu-mi 
mai vine să-mi amintesc de nimic. e o vreme
fără urmare – în care nici nu mai am de ce mă teme.
 
Din volumul „Alte versuri” (1972)

 

 parabolă

şi totuşi îmi amintesc – într-o dimineaţă ca asta de acum
am fost într-un oraş până atunci necunoscut – m-am dus
pe o stradă, undeva la o periferie, într-un loc sufletesc adus
din spate, ca o pisică speriată – şi acolo, în fum
 
de iarnă cu ceţuri nedesluşite, am stat în picioare
la o masă înaltă, şi mi-am făcut socotelile sufleteşti. (ea
pe vremea aceea nu exista).
afară era moină, urâtă şi o mare,
 
din totdeauna ştiută, zădărnicie. îmi spuneam, 
n-am să mai trec niciodată de locul acesta de aici,
cu mese înalte, cu oameni străini, care nici
 
nu mă iau în seamă – şi, într-adevăr, aveam
să văd mai târziu că avea să fie aşa.
ea însăşi, chiar dacă acuma fiind, e ca şi cum nici n-ar exista.
 
Din „versuri vechi, nouă”

Voronca 2

Gânduri pentru Soveja  

Vreau să rătăcesc dincolo de mâhniri.
Aici, atât de trist, cântecul cheiului şi-al apei.
Să ne urcăm în docar. Cerul tot mai aproape-i,
Ţipătul oraşului s-a şters cu deznădejdi şi zidiri.
 
Vino, vom merge la Soveja în munţi.
Acolo trecutul meu, ca-ntr-un cufăr vechi o haină albă.
Zarea e cu brazi şi pe sânul munţilor oile-salbă.
Peste privelişte, sufletele au să ni se apropie ca peste 
                                      aceeaşi carte două frunţi.
 
Vom asculta cântecul buruienilor. O să întâlnim ciobani.
Sprinteni şi cu soare în trup, vom alerga prin pădure.
Aerul, ne va deschide pieptul, ca o secure,
şi viaţa o să treacă simplu ca un râu peste bolovani.

Apoi amurg şi prin ogrăzi lumini târzii,
şi oameni care spun: să ne pregătim pentru cină.
Pe cerdac cu funcţionarii făbricii, o să jucăm concină

şi o bucurie are să ne cuprindă liniştită fără să ştii.

459papadie3.jpg

Eminescu – fragmente

“ Lângă râuri argintoase, care mişcă-n mii de valuri

A lor glasuri înmiite, printre codri, printre dealuri,

Printre bolţi săpate-n munte, lunecând întunecos,

Acolo-s dumbrăvi de aur cu poiene constelate,

Codrii de argint ce mişcă a lor ramuri luminate

Si păduri de-aramă roşă răsunând armonios.

Munţi se-nalţă, văi coboară, râuri limpezesc sub soare,

Purtând pe-albia lor înaltă insule fermecătoare,

Ce par straturi uriaşe cu copacii înfloriţi –

Acolo Dochia are un palat din stânce sure,

A lui stâlpi-s munţi de piatră şi- a lor streşin-o pădure,

A cărei copaci se miscă între nouri adânciţi.

Aeru-i văratic, moale, stele izvorăsc pe ceruri,

Florile-izvorăsc pe plaiuri a lor viaţă de misteruri,

Vântu-ngreunând cu miros, cu lumini aerul cald;

Dintr-un arbore într-altul mreje lungi diamantine

Vioriu sclipesc surprinse într-a lunei dulci lumine,

Rar şi diafan tesute de paianjeni de smarald*.

Dar un nor de ceruri negru se înalţă şi se-ncheagă,

Se formează-ncremeneşte şi devine-o domă neagră,

Plin de umbra de columne ce-l înconjoară împrejur;

Prin columnele-i măreţe trece câte-o rază mată,

A lui cupolă boltită e cu-argint înconjurată,

Pe arcadele-i ferestre sunt perdele de azur.”

(Mihai Eminescu – “Memento mori”- fragmente)

“ Si în fundul mării aspre, de safir mândre palate

Ridic bolţile lor splendizi şi-a lor hale luminate,

Stele de-aur ard în facle, pomi în floare se înşir;

Si prin aerul cel moale, cald şi clar, prin dulci lumine

 Vezi plutind copile albe, ca şi florile vergine,

Imbrăcate-n haine-albastre, blonde c-auritul fir.

Acolo în fundul mării, în înalte-albastre hale,

Sed la mese lungi de piatră zeii falnicei Valhale;

Odin sta- frunte – cu părul de ninsoare încărcat;

Acolo decid ei soarta lumii şi o scriu în semne,

Presur de argint şi zale pun pe caii ca furtune –

Astfel se gătesc de ducă pentru drumu-ndelungat”

(Mihai Eminescu – “Memento mori”- fragamente)

 

 

“ Magul se suie-n vârf de munte, o stea din cer coboară –

O stea, vultur de aur, cu-aripele de foc,

Pe ea şezând călare, în infinit el zboară,

Stele sclipeau sfinte şi-n cale-i făceau loc.

“ Curând vom ajunge pe steaua senină,

Pe care în ceruri numesc-o a mea.

De visuri, de umbre, de cântec e plină.

Curând vom intra în câmpia ei lină

Si-n urma-ţi pământul ramâne – o stea.”

Deasupra vedea stele şi dedesubtu-i stele.

El zboară fără preget, ca tunetul rănit;

  In sus, în dreapta, -n stânga lanurile de stele

 Dispar. – El cade ca un astru în caos azvârlit.

(Mihai Eminescu – “Povestea magului călător în stele”)