Problemele fostei Iugoslavii – 1. conflictul din Bosnia- 1992-1995

 Totul a inceput cu Bosnia-Hertegovina. Mai precis cu istoria ei atat de zbuciumata.

Ea a cunoscut o perioada de dominatie romana, apoi otomana, apoi austro-ungara…

Populatia locala, din antichitate era cea ilira, ocupata apoi de romani, care a transformat teritoriul in provincie roamna, Iliria si Dalmatia, timp de 3 secole.

Apoi au aparut slabiciunile imperiului ce au culminat cu divizarea lui in Imperiul de Apus si de Rasarit din 395, astfel ca acest teritoriul a ramas linia de demarcatie dintre cele doua imperii.

Populatia era crestinata. Au aparut in valuri slavii, iar triburile croatilor si sarbilor au ramas acolo. Ei au fost asimilati treptat de populatie care i-a convertit la crestinism.

Din cauza faptului ca erau la limitele catolicismului si ale ortodoxiei, unii au devenit catolici, altii ortodocsi, mai precis, croatii au devenit catolici, in timp ce sarbii au devenit ortodocsi.

Vecinii lor, de pe teritoriul Serbiei si Croatiei, tot sarbi si croati,  au inceput sa isi formeze primele formatiuni statale si sa isi revendice fiecare teritoriul bosniac.

A urmat perioada dominatiei otomane, timp de patru secole.

In acest timp, prima masura a fost convertirea la islam a populatiei, o convertire in masa, deoarece crestinii aveau statut inferior cel al musulmanilor. Astfel ca nu aveau dreptul de a poseda pământ, de a încăleca un cal (sau o cămilă) şi nu aveau dreptul de a depune mărturie înaintea tribunalelor musulmane (sau, când aveau acest drept, mărturia lor valora mai puţin decât cea a unui musulman).

Totusi si-au pastrat limba slava, devenita mai tarziu sarbo-croata.

O mare parte a populatiei ramane fidela celor doua religii, catolica si ortodoxa.

Crestinii sunt serbi pe proprietatile feudalilor musulmani.

Bisericile creştine nu pot fi mai înalte decât minaretele moscheilor, nu este permisă folosirea clopotelor, toate acestea contribuie la înlăturarea oricărei urme de ataşament faţă de sistem şi creştinii încep să caute protectori externi. Catolicii caută sprijinul Austriei, iar ortodocşii iniţial pe cel al Rusiei.

In 1815 are loc rascoala sarbilor din Serbia si ea devine principat autonom, recunoscut de otomani. Sarbii expulzeaza pe slavii musulmani, care se stabilesc in Bosnia.

La jumatatea secolului al 19-lea starea economica a Bosniei este precara – obligatii feudale, transport feroviar inexistent, drumuri de nivel medieval, lipsa industriei, desi populatia crestea. Astfel ca in 1875 izbucneste rascoala populatiei crestine care este crunt reprimata.

Serbia si Muntenegru declara razboi otomanilor dar sunt invinse, totusi Congresul de la Berlin decide ca Bosnia Hertegovina sa fie trecute sub dominatia austro-ungara, in 1878, nu o anexare, caci se considera ca apartinea inca otomanilor, ci o administrare, dar, de fapt, dominatia otomanilor se incheie astfel.

 Acest lucru s-a decis si de teama ca Serbia si Muntenegru sa nu anexeze ele Bosnia.

Dominatia austro-ungara n-a fost cu mult mai buna decat cea otomana. s-au pastrat relatiile feudale, crestinii muncind ca serbi pe pamanturile feudalilor musulmani.

S-au facut primele recensaminte ale populatiei:

ortodocşi 42,88%, musulmani 38,75%, catolici 18,08% alţii (în special evrei) 0,31%.

 

Atat Ungaria cat si Austria aveau granita cu Bosnia si ar fi dorit-o, de aceea nu au incercat sa o ajute sa se dezvolte economic.

 

De asemenea, a fost menţinut sistemul comunitar de educaţie (fiecare dintre cele trei comunităţi religioase avea propriul sistem de educaţie).

 

Ungaria a blocat în mod constant construirea unor căi ferate care să realizeze legătura cu Dalmaţia (aflată în componenţa Austriei)

 In aceasta perioada are loc identificarea etnica a comunitatilor crestine, astfel ca sarbii sunt identificati cu ortodocsii, iar croatii cu catolicii, musulmanii isi pun problema identitatii lor nationale. In timpul otomanilor erau considerati turci bosnieci, desi foarte putini vorbeau turca, ei fiind in majoritate slavi convertiti la islam, vorbind slava.

Administraţia austriacă a încercat să promoveze ideea unei identităţi bosniace comune (bosniaştvo) însă ideea a fost respinsă de către sârbi şi croaţi şi privită cu serioase rezerve de către musulmani.

În această perioadă atât sârbii cât şi croaţii au încercat să-i convingă pe musulmani că sunt sârbi, respectiv croaţi trecuţi la islam în perioada ocupaţiei otomane. Deşi eforturile au rămas în general fără succes, anumiţi intelectuali musulmani s-au arătat sensibili la această propagandă şi s-au implicat în mişcările naţionaliste sârba sau croată sau au îmbrăţişat ideea constituirii unui stat comun al slavilor din sud, idee tot mai populară în rândul slavilor sudici din Dubla Monarhie, la inceputul secolului XX.

Aceasta a dus la dorinta de eliberare de sub dominatia austro-ungara.

Bosnia a devenit si principalul obiectiv al aspiratiilor teritoriale ale Regatului Serbiei.

Populaţia sârbă reprezenta majoritatea relativă în provincie şi o parte din musulmani erau partizani ai identităţii sârbe. În plus, populaţia sârbă era frustrată de menţinerea obligaţiilor feudale şi de atitudinea autorităţilor austriece.

In 1908 Austro-Ungaria a anexat în mod oficial Bosnia-Herţegovina, în mod evident pentru a contracara revendicările teritoriale ale Regatului Serbiei.

Intelectualii sârbi care au format societăţi secrete precum Tânăra Bosnie, Unificare sau Moarte sau Mâna Neagră (adeseori cu sprijinul armatei Serbiei), pentru a promova înlăturarea ocupaţiei austriace şi unirea cu Regatul Serbiei.

Războaiele balcanice care au dus la dublarea teritoriului Regatului Serbiei au încurajat şi mai mult mişcarea naţionalistă sârbă.

În anul 1914, un grup de tineri naţionalişti (cinci sârbi şi un bosniac musulman) au hotărât să-l asasineze pe moştenitorul tronului austro-ungar, arhiducele Franz Ferdinand aflat în vizită la Sarajevo.

La data de28 iunie 1914, Gavrilo Princip, unul dintre conspiratori a reuşit să-l asasineze pe arhiducele Franz Ferdinand şi pe soţia acestuia. Succesiunea de evenimente determinate de atentat au dus la izbucnirea primului război mondial.

 În urma declanşării războiului dintre Austro-Ungaria şi Serbia şi Muntenegru, autorităţile austriece au privit cu deosebită suspiciune populaţia locală sârbă şi au organizat forţe militare auxiliare formate în special din bosnieci musulmani. Asta a dus la o inrautatire a relatiilor dintre comunitati, ceea ce urmareau si austro-ungarii – dezbina pentru a cuceri.

În anul 1918, ca urmare a dezmembrării Imperiului austro-ungar, Bosnia şi Herţegovina devine parte a Statului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, devenit ulterior, în 1929, Regatul Iugoslaviei. Pentru Bosnia-Herţegovina începe o nouă perioadă a istoriei sale.

Observatii pana acum, pe baza evenimentelor prezentate

Un prim aspect nefavorabil pentru aceasta regiune si pentru acest popor l-a reprezentat impartirea Imperiului Roman in de Apus si de Rasarit, caci astfel cele doua populatii s-au impartir, la randul lor, in catolici si ortodocsi.

De parca asta nu ar fi fost de ajuns, au mai aparut si turcii care „au facut rost” de o noua religie, islamul, care i-a umilit pe crestini timp de 4 secole. In plus, multi si-au tradat religia ca sa se converteasca la islam, astfel ca ei, desi erau slavi, ca si ceilalti, au devenit a treia populatie.

Austro-Ungaria a mentinut statutul de inferioritate al crestinilor, desi legile erau schimbate, in practica lucrurile stand ca in evul mediu, crestinii muncind pamanturile feudalilor musulmani.

Musulmanii nu si-au gasit identitatea etnica, ceilalti ademenindu-i care mai de care sa creada ca sunt sarbi sau croati, ceea ce a dus la o segregare si mai mare intre comunitati.

Un mare rau a fost si folosirea musulmanilor de catre austro-ungari in actiunile de suprimare a revoltelor croatilor si sarbilor in primul razboi mondial.

Inapoierea economica a contribuit mult la nemultumirile populatiilor, care au adancit si conflictele interetnice.

Ca un facut, Primul Razboi Mondial a izbucnit tot de aici.

Un alt rau incepe.

În 1921 provincia regala Bosnia Hertegovina este desfiinţată, în contextul politicii de centralizare a noului regat. Viaţa politică a Regatului era dominată de conflictul între sârbi şi croaţi. Bosnia a devenit astfel fie obiect al negocierilor între politicienii sârbi şi croaţi, fie prilej de dispută între aceştia.

În anul 1929, Regatul Iugoslaviei a fost divizat în unităţi teritoriale numite banovine care nu respectau delimitările provinciilor istorice în încercarea de a crea un stat cât mai omogen.

Teritoriul Bosniei-Herţegovina a fost divizat între patru dintre aceste banovine.

Croatia nu accepta si ea are un statut aparte, ea pastrandu-si granitele istorice, avand o unitate teritoriala distincta, pentru ca principala forta politica in statul iugoslav interbelic o reprezenta Partidul Taranesc Croat.

Croatia include si o parte semnificativă din teritoriul Bosniei: regiunea din nord cunoscută sub numele de Posavina, Herţegovina occidentală şi centrală cu oraşul Mostar şi părţi din Bosnia centrală, inclusiv fosta capitală a Bosniei, Travnik.

In aceasta perioada s-au inlaturat obligatiile feudale si s-au facut reforme agrare fara a fi expropriati marii latifundiari musulmani bosnieci.

In Serbia, Croatia si Muntenegru incepe sa apara miscarea comunista, Partidul Comunist Iugoslav

În regiunea Herţegovine occidentale a fost foarte puternică mişcarea naţionalistă croată Ustaşa, condusă de Ante Pavelici.

 În anul 1941, ca urmare a loviturii de stat prin care guvernul iugoslav care aderase la Pactul Tripartit a fost înlăturat, forţele Axei (Germania, Italia, Ungaria, Bulgaria) au atacat Iugoslavia împărţind între ele teritoriul acestui stat.

Croaţia şi-a proclamat independenţa sub denumirea Statul Independent Croat, în fruntea statului fiind întronat un membru al familiei regale italiene, însă puterea fiind exercitată de către liderul mişcării Ustaşa, Ante Pavelici.

Întregul teritoriu al Bosniei – Herţegovina a fost inclus în Statul Independent Croat.

Pentru Bosnia Hertegovina incepe o noua perioada neagra, cea din timpul celui de-al doilea Razboi Mondial, pe care multi o considera vinovata pentru izbucnirea razboiului din anii 90.

Bosnia a fost inclusă în Statul Independent Croat (NDH).

Conform doctrinei oficiale a NDH, musulmanii au fost declaraţi „croaţi de religie islamică”.

Statul Croat a declanşat o politică oficială de prigonire a sârbilor şi evreilor. Conform poziţiilor oficiale o treime din sârbi urmau să fie convertiţi la catolicism, o treime expulzaţi şi o treime ucişi.

Asadar apar noi conflicte interetnice – de data aceasta intre croati si sarbi, dar si intre musulmani si sarbi.

Pe teritoriul Bosniei-Herţegovina, în regiunile în care mişcarea Ustaşa beneficia de un sprijin susbtanţial (în special în Herţegovina occidentală), atât autorităţile NDH, cât şi clericii catolici (în special franciscanii) au organizat represiuni sângeroase contra sârbilor şi evreilor sau convertiri forţate la catolicism.

O parte a populaţiei musulmane a acceptat includerea în Statul Naţional Croat şi a participat la atrocităţile comise contra sârbilor, deşi identificarea cu cauza naţională croată a fost întotdeauna minoritară în rândul populaţiei musulmane bosniace.  

În anul1943, germanii au format Divizia SS Handjar, compusă din musulmani bosniaci. Divizia a fost utilizată în luptele contra partizanilor, care erau sârbii, ce au organizat rezistenţa contra Statului Naţional Croat şi a trupelor germane prezente în regiune.

Principalele mişcări de rezistenţă au fost cetnicii, conduşi de generalul sârb Draja Mihailovici şi partizanii conduşi de Iosip Broz Tito (ce avea tatal croat).

Cetnicii erau formati din sarbi, din croati, fosti militari in armata regala, din unii musulmani. Ei se declarau fideli cauzei monarhice, regelui Petru al doilea al Iugoslaviei şi guvernului monarhic în exil. Erau nationalisti extremi, unii voiau un viitor stat sarb pur etnic, din care urmau să fie expulzaţi musulmanii şi croaţii, ceea ce a atras antipatia croatilor si a musulmanilor.

Cetnicii din Bosnia au comis masacre contra populaţiei civile, cel mai important fiind cel al populaţiei musulmane de la Foca (estul Bosniei) şi, spre sfârşitul războiului au cooperat în anumită măsură cu trupele germane şi cu unităţile NDH contra partizanilor.

Cealalta miscare, condusa de Tito, cu simpatii comuniste, promova sprijinul pentru democraţie, drepturile grupurilor etnice, respectul pentru proprietatea privată şi dreptul la iniţiativa economică privată, conturându-se astfel viitoarele principii ale socialismului titoist.

Pentru musulmani oferea posibilitatea afirmării ca o comunitate aparte, fără a-i obliga să se declare sârbi sau croaţi, astfel că mulţi dintre ei s-au alăturat sau au sprijinit mişcarea de partizani fără a fi neapărat comunişti.

Ei vor fi sustinuti de Aliati.

 Partizanii au comis, la rândul lor abuzuri asupra celor percepuţi ca rivali (în special naţionaliştii sârbi sau croaţi) şi asupra cultelor religioase, dar au fost trecute cu vederea de Aliati.

În anul 1945 forţele germane sunt alungate din Bosnia-Herţegovina şi din Iugoslavia. Iosip Broz Tito proclamă statul comunist iugoslav format din cele şase republici (inclusiv Bosnia şi Herţegovina) şi abolirea monarhiei. Bosnia intră într-o nouă fază a istoriei sale.

In aceasta perioada mai intai s-a organizat represiunea impotriva ustasilor si cetnicilor, adoptandu-se politica stalinista. A inceput colectivizarea, dar in Bosnia unde marea majoritate era populatie rurala, sateni sarbi si musulmani au declansat o revolta, astfel ca aici colectivizarea a fost intrerupta, permitandu-se dreptul de proprietate privata asupra pamantului.

S-a realizat exproprierea totală a latifundiilor aristocraţiei musulmane şi stingerea ultimelor obligaţii feudale ale ţăranilor.

 S-ar putea spune ca Tito a promovat un comunism de mai buna calitate.

 Sunt reprimate sever nationalismele, e promovata intelegerea interetnica, e descurajata religia,  apar casatoriile mixte, asadar nemultumirile acumulate in al doilea razboi mondial au fost inabusite si ele au izbucnit in anii 90.

 Totusi, problema etnica a continuat. Musulmanii din Bosnia au oscilat între solicitarea recunoaşterii lor ca popor component al Iugoslaviei şi aderarea la identitatea iugoslavă. În acelaşi timp, sârbii şi croaţii din Bosnia au urmărit să le fie recunoscut rolul în republică şi să nu fie „reduşi” la statutul de minoritate.

 Totusi, in 1961 s-a renuntat la promovarea identitatii iugoslave, de teama comunistilor ca sarbii sa nu aiba aspiratii de dominare a Iugoslaviei. Astfel ca s-a inceput recunoasterea treptata a statutului de popor pentru fiecare comunitate – se acceptă recunoaşterea poporului musulman, popor component al Bosniei şi al Federaţiei Iugoslave.

Dupa moartea lui Tito, apare o criza economica, lupta intre comunitati pentru a fi la conducerea republicii bosniece. Musulmanii prin vocea lui Izetbegovici vor un stat musulman, sarbii prin vocea lui Vojislav Seselj se tem ca au pierdut statutul de principal grup etnic in republica, iar croatii se tem de un complot sarbo-musulman, pentru a prelua conducerea republicii.

Si Izetbegovivi, si Seselj vor fi condamnati si inchisi, al doilea aflat în prezent în detenţie la Haga sub acuzaţia de a fi comis crime de război între1992-1995

Dupa caderea comunismului, trei forte politice isi disputa puterea –  

Alija Izetbegovici şi Ejup Ganici au format Partidul Acţiunii Democratice (SDA) reprezentând comunitatea musulmană, sârbii s-au reunit în special în cadrul Partidului Democratic Sârb (SDS) condus de Radovan Karagici, iar croaţii în cadrul Comunităţii Democratice Croate (HDZ), partid organizat ca o secţie bosniacă a HDZ din Croaţia.

Cele trei partide naţionaliste au câştigat în mod clar majoritatea în parlamentul de la Sarajevo. Sistemul electoral prevedea instituirea unei Preşedinţii rotative care a fost condusă de către Alija Izetbegovici.

În anul 1991 ca urmare a proclamării independenţei Sloveniei şi Croaţiei au început războaiele din fosta Iugoslavie.

 În mod evident instituţiile federale au încetat să funcţioneze în vara anului1991.

Deşi Bosnia a încercat să evite implicarea în ceea ce apărea la momentul respectiv drept un război civil au apărut inevitabile două alternative, fie proclamarea independenţei, fie rămânerea în cadrul unei federaţii cu, Muntenegru şi Macedonia.

În anul 1991, preşedintele Izetbegovici a încercat să ajungă la un acord cu Belgradul privind reorganizare pe baze confederale a unui stat post iugoslav, însă toate aceste convorbiri nu au dus la nici un rezultat.

În paralel, în luna martie 1991, Slobodan Milosevici şi Franjo Tudjman, preşedinţii Serbiei şi Croaţiei au avut o întâlnire unde au avut convorbiri asupra divizării Bosniei între Serbia şi Croaţia şi ar fi ajuns la un acord în acest sens.  

În octombrie 1991 Bosnia – Herţegovina îşi proclamă suveranitatea. Declaraţia este urmată de un referendum, boicotat de sârbii bosniaci, în care croaţii şi musulmanii bosnieci votează pentru desprinderea de Iugoslavia.

În luna aprilie 1992 se proclamă independenţa Bosniei – Herţegovina, iar două zile mai târziu sârbii proclama independenţa propriului lor stat, Republica Sârba a Bosniei şi Herţegovina, cunoscută sub numele de Republica Srpska.

Asadar, raul nu s-a terminat pentru Bosnia, iar e cineva care vrea s-o anexeze, s-o divida. In plus, daca sarbii si croatii au cate o republica a lor, musulmanii nu au si ar vrea-o pe aceasta, mai ales ca majoritatea populatiei e de origine musulmana, dar presedintii Serbiei si Croatiei, vor Bosnia, fiecare o bucatica, de preferat cu populatia dorita, asa incat musulmanii ar ramane undeva pe dinafara sau ca populatie minoritara permanent.

Noul stat a fost recunoscut de ONU.

Republica Srpska şi-a proclamat independenţa, dar nu a fost recunoscuta.

În anul 1991 croaţii din Bosnia proclamaseră comunitatea croată Herţeg Bosna, având ca misiune apărarea croaţilor din Bosnia.

Asadar, Serbia si Croatia, ii sustin fiecare pe cei de aceeasi etnie din Bosnia, razboiul izbucnind intre toate cele trei etnii.

Razboiul

Razboiul a inceput cu intentiile sarbilor bosniaci de a ocupa un teritoriu cat mai mare din Bosnia, evident fiind sustinut de Serbia, pentru o eventuala alipire cu aceasta.

 E incredibil ca in secolul 20 dupa experienta cumplita a unui razboi mondial, sa se creada ca tot cu razboiul se rezolva problemele. Presedintele Serbiei e clar ca se credea in Evul mediu.

 Sarbii bosniaci au expulzat pe musulmanii si croatii din teritotiile cucerite, socand lumea intreaga.

 Pe de alta parte, croatii se lupta cu musulmanii in Bosnia centrala si Hertegovina de vest. Orasul Mostar e impartit intr-o sectiune croata si una musulmana. Culmea e ca croatii se aliaza cu sarbii impotriva bosniacilor (musulmanilor), caci armata sarba bombardeaza partea musulmana a Mostarului.

 In ajutorul musulmanilor bosniaci sosesc musulmani straini, mujahedinii, care comit crime de razboi impotriva civililor. Un corp al armatei bosniaece, din Zenica, supranumita Allah Akbar, adopta o atitudine agresiv islamica, distrugand magazine ce vand carne de porc si alcool.

Aceste unitati reusesc sa invinga croatii din Bosnia centrala creand legaturi cu zonele controlate de guvernul de la Sarajevo, condus de izetbegovici, adica de musulmanii bosnieci.

 Pe de alta parte, in alte zone, Tuzla sau Maglaj, croatii lupta alaturi de musulmani impotriva sarbilor Republicii Srpska.

 In NV Bosniei, un alt musulman, Fikret Abdici, ales ca si Izetbegovici, ca reprezentant al musulmanilor bosnieci, proclama independenta Bosniei de NV, atacand fortele guvernamentale, tot musulmane, din jurul orasului Bihaci. El avea incheiat un acord cu sarbii separationisti din Croatia, Republica Srpska Kraina.

 Asta e culmea culmilor – asadar – croatii lupta cu musulmanii, la Mostar, musulmanii lupta tot cu musulmanii la Bihaci, croatii sunt aliatii sarbilor impotriva musulmanilor de la mostar, iar croatii sunt aliatii musulmanilor in Tuzla. Haos total.

 In 1993 se propune planul de pace Vance-Owen si Stoltenberg-Owen, care prevedeau divizarea Bosniei-Herţegovina în unităţi teritoriale dominate de fiecare din cele trei grupuri etnice. Desi nemultumit, guvernul de la Sarajevo, adica musulmanii lui Izetbegovici accepta, dar parlamentul Republicii Srpska refuză.

 In 1994 se incheie un acord de pace la Washington intre croati si musulmani, care prevede crearea Federaţiei Bosnia-Herţegovina, reunind teritoriile controlate de cele două comunităţi, încetarea ostilităţilor şi crearea unei confederaţii cu Croaţia.

 În anul 1995 armata Republicii Srpska a început ofensiva contra enclavelor musulmane din estul Bosniei (Srebrenica, Zepa şi Gorajde) si la Srebrenica au fost omorati 7000 de barbati musulmani, fapt declarat genocid.

 În anul1995, în cadrul operaţiunii Furtuna, forţele armatei croate înving Armata Republicii Srpska Kraina, formaţiunea statală secesionistă din Croaţia şi ocupă teritoriul acesteia iar teritoriul ocupat de Fikret Abdici este ocupat de armata guvernului central bosniac.

 In luna august 1995 , forţele armate bosniace, croate şi ale croaţilor din Bosnia lansează o ofensivă concertată asupra teritoriilor ocupate de sârbi în Croaţia şi Bosnia. NATO sprijină această ofensivă prin transmiterea de informaţii şi prin lovituri aeriene.

 Dar SUA le da un ultimatum fortelor combatante si acestea intrerup conflictele si la data de 1 noiembrie 1995 preşedinţii Croaţiei (Tudjman), Serbiei (Milosevici) şi Bosniei-Herţegovina( Izetbegovici) încep convorbirile de pace la baza militară de la Dayton, Ohio, SUA.

 Acordul prevedea crearea unei structuri statale descentralizate formată din două entităţi:

Federaţia Bosnia şi Herţegovina (formată din teritoriile controlate de bosnieci şi croaţi) pe 51% din teritoriul întregii republici şi

Republica Srpska, teritoriul controlat de sârbi, 49% din teritoriul Bosniei – Herţegovina.

 Pentru implementarea acordurilor a fost creată o forţă internaţională de menţinere a păcii care in prezent este EUFOR, forte europene.

 Pentru supravegherea aplicării acordurilor a fost creată funcţia de Înalt Reprezentant al Comunităţii Internaţionale, având puteri extinse inclusiv dreptul de a revoca oficiali aleşi din entităţi sau la nivel statal.

 Desi au fost date ajutoare consistente pentru reconstructie, multe fonduri au fost deturnate, a inflorit criminalitatea organizata si a aparut teama de fundamentalismul islamic, dar marea majoritate a musulmanilor bosnieci l-a respins. De aceea republica a dobandit statutul de potenţial candidat la Uniunea Europeană.

In concluzie, cele trei etnii s-au luptat intre ele pentru impartirea Bosniei, s-au aliat, s-au „dezaliat”, a fost un haos perfect, totul cu un scop – impartire teritoriala. Daca nu ar fi existat musulmani, probabil ca s-ar fi acceptat impartirea ei intre Serbia si Croatia sau poate ca nu, fiecare ar fi dorit-o toata.

Culmea e ca inainte de primul razboi mondial cele trei etnii doreau un stat al slavilor de sud, caci si musulmanii tot slavi erau. Cand s-a realizat, sub forma Regatului, croatii au vrut ca tara lor sa fie Croatia si tot asa…Au fost porniri individualiste mult prea puternice, din partea croatilor, apoi a sarbilor. In plus, sarbii nu au uitat niciodata crimele croatilor din al doilea razboi mondial.

Austro- Ungaria, temandu-se de anexarea lor la Serbia, i-a intaratat si mai mult…

Rau a fost ca au venit impreuna cand erau triburi barbare si s-au asezat pe aceste teritorii, rau a fost ca au mai si fost separati de religie, unii catolici si altii protestanti, rau a fost ca i-au cucerit si turcii si le-au facut rost de inca o problema, inca o impartire…

O istorie zbuciumata, un popor asuprit, aflat la bunul plac al puterilor mari, din jur.