Printesa de Cleves – Doamna de Lafayette

 

Am gasit in biblioteca soacrei mele aceasta carte si cum aveam chef de ceva soft si plin de pasiuni, am ales s-o citesc.

M-a surprins caci m-a captivat. Dincolo de teza cu pasiunea si datoria, specifica secolului 17, frumusetea cu care descrie pasiunile adanci e proaspata.

Pe scurt, este vorba despre o principesa, casatorita, care si-a ales sotul doar pentru calitatile lui morale si pentru ca o iubea nespus de mult, care se indragosteste de ducele de Nemours, care, la randul lui, o iubeste profund. Ambii sunt foarte frumosi, probabil sotul nu e prea aratos…In ea se da o lupta crunta intre datoria fata de casatorie si iubirea care o inunda, pana la urma ii spune tot sotului- despre cum nu mai poate indura aceasta iubire vinovata, numai ca, in felul acesta, sotul e foarte afectat si chiar va muri, crezand ca ea l-a inselat cu acel duce…in loc sa se casatoreasca cu Nemours, doamna, desavarsita, traieste foarte retrasa, o parte din an la o manastire, alta in casa ei, foarte austera.

  Ce ar fi de zis – se simte sfortarea de a impune, probabil, in perioada depravarii de la curte, a secolului 17, un model de virtute, dar care pare a fi indeplinit cu sfortari supraomenesti, ceea ce-l face nul pentru niste oameni obisnuiti, lipsiti de taria sufleteasca a doamnei de Cleves, caci ea pare a-si fi gasit iubirea vietii, pe care o alunga…Pe de alta parte, e minunat acest model, aceasta posibila cale, nobletea caracterului e scanteietoare, puterea de a rezista e supraumana – insa ma intreb daca nu cumva tocmai prin descrierea marilor tulburari ale inimii, scriitoarea nu a facut o mare favoare tocmai iubirii, in detrimentul datoriei, pregatind secolul 19 al romantismului.

Constructia romanului e simpla – putin dialog, multa introspectie a trairilor, reportaj in partea narativa, aproape deloc descriere – ceea ce il face sarac, caci m-ar fi interesat detalii de la viata de curte, din gospodaria printesei, obiceiuri ale vremii – toate lipsesc, desi romanul e plasat in perioada domniei lui Henric al II-lea al Frantei, cand in Anglia este Elisabeta I; sunt amintite si alte figuri istorice, ceea ce da o tusa frumoasa romanului, de istorie veridica – Maria Stuart, Margareta de Navarra, Diana de Poitiers, Caterina de Medicis, chiar daca aceste figuri sunt conteaza mai putin in actiune, sunt periferice, accentul cazand mai ales pe cele trei figuri importante – printesa, ducele de Nemours si domnul de Cleves; prea putine portrete- doar ducele de Nemours e ceva mai bine schitat fizic; apar diferite istorii tangentiale despre destinul unor personaje – vidamul de Chartres, domna de Tournule – una despre lipsa de fidelitate a barbatilor si alta despre infidelitatea femeilor – pentru a evidentia virtutea personajelor centrale…

Relatia dintre printesa si duce evolueaza incet, profund, pe tacute – abia isi vorbesc, ea se teme teribil de vreo marturisire a lui care ar obliga-o sa se poarte altfel, el este extrem de politicos si face doar aluzii intelese doar de ea, care o tulbura infinit; ea pretexteaza deseori ca nu se simte bine ca sa evite vreun loc unde e el; el sufera ingrozitor de absenta ei; el face escapade nocturne in gradina ei, pe proprietatea de la tara, ea se sperie si se ascunde in casa, printre servitori; el ii fura portretul si se inchide in camera ca sa il savureze, apoi cand ea se inchide in castel, el inchiriaza o camera de unde ii poate vedea fereastra etc..multe dragalasenii care astazi ar fi ridicole… sau poate ca nu, poate ca ele se intampla inca in inimile care mai sunt pure…

Cartea e frumoasa, mie mi-a placut, merita citita, fie si numai pentru parfumul vremilor de mult apuse – desi e scrisa in secolul 17, ea se refera la secolul 16, prima jumatate.

Cartea a fost publicata in 1678, anonim, a avut un imens succes si a fost considerata primul roman francez adevarat si un prototip al romanului psihologic

Scriitoarea (1634-1693) a fost domnisoara de onoare a reginei Ana de Austria; va frecventa saloanele literare ale doamnei de Rambouillet si de Scudery; dupa moartea tatalui ei, mama sa se va casatori cu unchiul Doamnei de Sevigne, iar aceasta ii va deveni prietena apropiata pe tot parcursul vietii; dupa casatoria ei cu un vaduv nobil cu 18 ani mai in varsta, isi va forma propriul salon literar, va fi prietena a cardinalului de Retz, iar dupa ce il cunoaste pe La Rochefoucauld, acesta i-i va prezenta pe Racine si Boileau

Carti ale ei:  Printesa de Montpensier, Zaide, apoi Printesa de Cleves, apoi postum- Contesa de Tende, Istoria Henriettei d’Angleterre, Memorii de la Curtea Frantei

Perioada amintita in carte, cea a regelui Henric al II-lea este presarata cu intrigi de curte, cu tradari si indragostiri, turniruri de vanatoare, jocuri de tot felul, ceea ce arata ca regii erau foarte „ocupati”; se expuneau toalete, frumuseti, se barfea, se cam plictiseau;

Diana de Poitiers

Diana de Piotiers era amanta regelui, numita si ducesa de Valentinois si ea conducea regatul, daca cineva nu ii convenea, era persecutat, la fel faceau si regina Caterina de Medicis, si regina-delfina, Maria Stuart, de aceea era nevoie de atatea linguseli si ploconeli. Diana e cu 20 mai mare decat rege, dar el o iubeste ca un nebun, ei ii place vanatoarea, e chiar reprezentata de un pictor al vremii precum Artemis, ba chiar pozeaza si nud, si la bustul gol; e clar foarte inteligenta si priceputa in ale Curtii intrigi; Caterina de Medicis o va accepta, dar are si ea escapadele ei; la moartea lui Henric, o va alunga pe ducesa de la Curte.

Regina-delfina, Maria Stuart, care va fi decapitata de ElisabetaI a Angliei, ii povesteste printesei, care ii e doamna de companie, despre ura ducesei de Valentinois, care a impiedicat-o pe mama ei, Marie de Guise, sa se casatoreasca cu Henric II, care o iubise candva, intervenind pe langa tatal lui Francisc I sa o marite cu James al Scotiei, desi o ravnea si Henric al VIII-lea, al Angliei dupa ce ii murise a treia sotie, Jane Seymour, la nasterea fiului sau; Henric mai avusese inainte ca sotii pe Caterina de Aragon, de care divortase, starnind mania papei, desprinzandu-se astfel de biserica catolica, devenind el capul bisericii anglicane, pentru a se insura cu Ana Boleyn, mama Elisabethei I.

In fine, o carte frumoasa, care are in miez povestea de amor si e inconjurata de intrigile de la viata de curte.

Bookfest 2008

    E singurul motiv pentru care regret ca nu locuiesc in Bucuresti, faptul ca sunt uneori niste manifestari culturale fantastice. Brasovul e mort de-a binelea.

   Pare o editie ce va fi foarte reusita. Informatiile cele mai bogate le-am gasit pe ziare.ro

Si voi da un copy paste:

Orhan Pamuk, Zeruya Shalev, Peter Esterhazy, P.F. Thomése şi Julia Navarro sunt doar câteva dintre numele mari de scriitori pe care târgul de carte îi aduce la Bucureşti.

Ediţia de anul acesta a manifestării care se va desfăşura la Romexpo între 4 şi 8 iunie este organizată de Asociaţia Editorilor din România (AER), iar potrivit NewsIn suprafaţa de expunere va fi mult mai mare decât la primele două ediţii ale evenimentului.

Vizitatorii se vor putea întâlni cu scri-itori celebri ai literaturii mondiale, dar vor avea la dispoziţie şi o ofertă de lectură furnizată de peste 160 de edituri. Pentru prima dată, la Bookfest va exista un pavilion dedicat în întregime evenimentelor şi dezbaterilor. La standul Curtea Veche vor acorda autografe scriitorii Orhan Pamuk – cu ocazia lansării romanului „Zăpada“ -, şi Irina Denejkina căreia editura i-a publicat cartea „Votca – Cola“.

La aceeaşi editură vor fi lansate „Prof pe drum“, de Andrei Codrescu, „Moartea pinguinului“ şi „Legea melcului“, de Andrei Kurkov, „Paris Elegant, Teheran Incitant. Corpuri estetice, subiecte politice“, de Alexandru Bălăşescu, şi „Harmonia Caelestis“, de Péter Esterházy.

Printre cele mai importante evenimente ce se vor defăşura la standul Humanitas se numără lansarea romanului „Copilul umbră“, de P.F. Thomése, în cadrul colecţiei „Memorii-Jurnale“, în prezenţa autorului, precum şi câteva lansări de proze din zona literară a secolului XXI, în colecţia Raftul Denisei: „Celei care mă judecă“, de Alessandro Perissinotto, „Caligraful lui Voltaire“, de Pablo De Santis, „Generaţia X“, de Douglas Coupland şi altele. „Case şi oameni din Bucureşti“, de Andrei Pippidi, „Încotro duce istoria României“, de Traian Ungureanu, „Cu inima smulsă din piept“, de Radu Paraschivescu, sunt numai câteva dintre volumele de autori români ce vor fi lansate de la Bookfest în cadrul standului Humanitas.

Editura Polirom îi invită pe cei prezenţi la târg la o întâlnire cu cea mai importantă prozatoare israeliană contemporană, Zeruya Shalev, cu ocazia lansării romanului „Soţ şi soţie“. Romanele „Grimus“, de Salman Rushdie, „Ce hăcuială!“, de Jonathan Coe, „Cel care cheamă ecoul“, de Richard Powers, „Te port în gând“, de Ahdaf Soueif, „Spaima“, de Vladimir Makanin, „Povestiri africane“, de Doris Lessing, sunt câteva dintre cele mai recente apariţii în colecţia „Biblioteca Polirom“ ce vor fi lansate la eveniment. În cadrul colecţiei „Biblioteca Românească“ a Editurii Paralela 45 vor fi lansate volumele „Imaginează-ţi că eşti Dumnezeu“, de Matei Vişniec, „Oameni obosiţi“, de Andrei Bodiu, „Nelegiuitul amant“, de Lucian Alecsa, „Faust“, de Johann Wolfgang Goethe, „Ţiganiada“, de Ioan Budai Deleanu, „Carla&Nicolas. Mirii de la Élysée“, de Alian Perceval.

Printre cele mai importante titluri de cărţi ce vor fi prezentate cititorilor în premieră la eveniment de Editura RAO se numără „Sângele nevinovaţilor“, de Julia Navarro, „Pot merge şi singur şi alte povestiri de dragoste“, de Adolf Muschg, autori care vor fi prezenţi la Bookfest. Lansarea celui de-al şaselea volum din seria „Opere complete“, de Bujor Nedelcovici, şi a cărţii „Fault! Lumea secretă a organizaţiei FIFA“, de Andrew Jennings, sunt câteva dintre evenimentele organizate la standul Editurii All, în timp ce Editura Corint Junior propune o şedinţă de autografe cu Ioana Nicolaie, autoarea cărţii pentru copii „Aventurile lui Arik“. Tot la standul Corint se vor lansa cărţile „Despre frumuseţe“, de Zadie Smith, şi „Oryx şi Crake“ de Margaret Atwood, publicate la Editura Leda.

La standul Librăriei Cărtureşti se va lansa la Bookfest volumul „Intervenţii“, cea mai recentă a lui Noam Chomsky, publicat de Editura Vellant. Aceeaşi care va mai lansa romanul „Un dulce miros de moarte“, din seria de autor Guillermo Arriaga, şi „Manualul canibalului“, de Carlos Balmaceda. Editura Tritonic va scoate pe piaţă la Bookfest volumul „54/24“, de Bogdan Teodorescu, „Teoria flegmei. Apel la mitocănie“, de Marian Coman, „Când vine vremea gâştelor sălbatice“, de Cristian Robu, „Cyberpunk“, de Bruce Sterling, „Nopţi Orientale 2“, de Zully Mustafa.

Marcel Proust

Citesc „In cautarea timpului pierdut” si imi place tare mult. abia astept sa termin primul volum ca sa scriu cateva impresii. Are un farmec aparte, e ca o portie de ceva bun pe care vrei sa il savurezi cat mai mult. Nu ma asteptam sa imi placa atat de mult.

 E  editia de la Leda, scumpa, dar de calitate. Am citit la cinabru ca traducerea Irinei Mavrodin e mai buna. imi pare  rau ca nu o am pe aceea, dar e faina si a lui Radu Cioculescu.

 O sa revin.

Par Lagerkvist – ” Moartea lui Ahasverus”

 O carte subtirica din colectia „Cotidianul”, scrisa prin 1960. Mi-a placut. Se citeste intr-o dupa-masa.

 Imi place simplitatea constructiei – practic sunt cateva spatii in care se petrece totul – la un han, intr-un refugiu de pe munte, intr-un port…

 Partea cea mai consistenta a cartii e cea de la han, cu doua lungi monologuri-confesiune-naratiune, in care doua personaje care s-au iubit mult – Tobias si o prostituata, careia el ii spunea candva Diana, isi povestesc viata, ciudata, petrecuta pe fundalul unui razboi cumplit.

 Lumea din background este distrusa, e o realitate terifianta, haotica, goala iar contraponderea ei este interioritatea, plina, grea, a personajelor – intamplarile triste din viata lor, spiritul framantat, viu.

E vorba despre niste pelerini care se indreapta spre Mormantul Sfant, care in drumul lor poposesc la un han, unde stau si Tobias si Diana, membrii unei bande de talhari. In atmosfera plina de desfrau si betie de la han, stau si pelerinii, care dorm pe paie, izolati, intr-o parte, in timp ce talharii bechentuiesc. Tobias si prostituata se confeseaza unui strain, pe care il cred pelerin.

 Tobias este sfasiat intre dorinta de a merge la mormantul sfant si frica de a depinde astfel de o putere, care sa il anihileze ca individualitate. Problematica este religioasa, raportul omului lucid -divinitate, Iisus, conditia omului intr-o lume secatuita, in care sufletul arde de seceta spirituala, dar tanjeste dupa o racoare, dupa o credinta absoluta, dupa hrana lui spirituala.

 Strainul este un suflet la fel de pustiit, care se simte inrudit cu Tobias. Prostituata e o fata gasita in padure de Tobias, pe care o ia cu el, devenind treptat a tuturor, dar care isi uraste conditia si tanjeste dupa aceeasi eliberare. Tobias o iubise candva enorm, inainte ca ea sa se schimbe, dupa ce fusese luata fortat de ceilalti; sufletul lui a murit odata cu pierderea iubirii pentru ea.

 Suflete captive intr-o lume urata.

 Ei pornesc impreuna spre Mormantul Sfant, dar ea moare primind o sageata care vine de niciunde, adresata lui, el dispare pe o corabie dubioasa, care are aparent destinatia Tara Sfanta.

Ultima parte e un monolog pe patul de moarte, adresat de acel strain lui Iisus, o ploaie de reprosuri adresate de OM lui Iisus, in care primul se dezvinovateste ca nu a stiut ca e fiul lui Dumnezeu, ” Crezi ca esti singurul care isis indura soarta, suferinta, rastignirea ta pe cruce. dar tu stii foarte bine ca nu esti. Esti doar unul dintre cei multi intr-o procesiune fara de sfarsit /…/ si tu esti singurul la care se uita cand se gandesc la soarta si la suferinta lor. /…/ tu esti singurul caruia ii spun Fiul Omului /…/ omul zace uitat pe patul lui de suferinta intr-o lume pustiita, sacrificata si uitata” ; ” Dincolo de dumnezei, dincolo de tot ce falsifica si face mai vulgara aceasta lume de sfintenie trebuie sa fie ceva coplesitor care nu ne este accesibil.Care, prin incapacitatea noastra de a-l surprinde, demonstreaza cat de inaccesibil este. Dincolo de harababura sacra, trebuie sa existe ceva sfant.”

 Sunt cateva zone care scartaie, putin fortate (episodul cu femeia din padure, prea exagerat), si finalul, epe alocuri simplista, dar ce e tulburator sunt intrebarile puse omului, divinitatii, framantarile unui suflet dornic de a crede, de a se elibera….si atmosfera stranie, grea,…

Se observa ca romanele moderne, in raport cu realismul clasic, eludeaza intriga, sunt romane de idei, parabolice, care nu mai au timp de incipituri, ci pornesc actiunea din miezul ei…care nu mai vor sa fie „oglinda realitatii”, ci sa deformeze perceptia obisnuita asupra ei, exagerand, ingrosand parti ale lumii ce trebuie puse sub intrebari, care nu mai construiesc atat de mult caracterele, ci le lasa sa se dezvaluie in ceeea ce au ele esential, care nu mai folosesc privirea atotcunoscatoare a autorului, ci folosesc perceptiile eroilor, care sunt in miezul actiuniisi de la nivelul carora lumea se vede mai vie, dar mai complicata, nu atat de clara ca in clasificarile lui Balzac.

Cateva date despre Par Lagerkvist: (wiki,…)

– s-a nascut in 1891 la Växjö, în Småland, provincie în Suedia

– crescut intr-o familie obisnuita si adanc religioasa

-devine darwinist in liceu

– isi cauta cu incapatanare un stil propriu, departandu-se de simbolism si de naturalism – ofera prima cautare sistematica a unui punct de vedere modernist in literatura suedeza.

– la Paris studiaza expresionismul si cubismul prin pictura franceza

– cubismul l-a indreptata catre o tensiune totala, a artei pure, tinzand catre o simplitate monumentala prin care sa redea marile probleme ale omenirii

– motivele operei lui sunt: angoasa, aspiratia, strainul, eliberatorul, bezna

– a fost si poet;

– despre sine: ” Eu sunt un credincios fara credinta, un ateu religios”

– recunoasterea i-a venit cu romanele: Piticul -’44 si Barrabas – ’50

– in 1951 a luat Nobelul pentru „Barrabas”

 

Dragoste in vremea holerei – Gabriel Garcia Marquez

    E o carte despre dragoste si lipsa de dragoste, despre un om, Florentino Ariza,  care a iubit 53 de ani o femeie, Fermina Daza, separand iubirea pentru ea, neimplinita, de cea pentru alte femei, mai mult fizica, mai precis 622 de femei, ultima o studenta.

  Ea se va casatori cu doctorul Juvenal Urbino, caci desi ii purta o iubire inflacarata lui Arizo, a descoperit, dupa o lunga calatorie, ca el nu mai e ca imaginea pe care ea si-o facuse din el.

  E o carte, poate utopica, despre cat de mult poate dura o iubire profunda, care, datorita perseverentei, statorniciei cu care e pastrata, se implineste, chiar si foarte tarziu, cand trupul e batran, sufletul ramanand insa proaspat.

Cred ca asta e fain in carte, care se citeste foarte usor, datorita stilului limpede. Lipseste dialogul, totul e o naratiune plina de detalii pe alocuri picante. Totul pare o lunga rememorare, de aici aspectul ei de monolog nesfarsit. Dialogurile foarte rare puncteaza vreun gand memorabil. Stilul lui Marquez. Personalitati puternice – Fermina Daza, tatal ei, doctorul Juvenal Urbino.

 Mi-a placut episodul in care ea, fiind dusa de tatal ei departe ca sa-l uite pe Florentino Ariza, descopera ca poti fi fericita si fara iubire, chiar in ciuda ei.

  E fain finalul cand ea descopera iubirea nestinsa a lui Ariza si poate faptul ca pe el il iubise mereu, fara s-o stie.

 

Witold Gombrowicz – „Cosmos”

E o carte care pentru mine a inceput bine, in sensul ca imi placea enorm stilul sincopat, postmodern. Recreeaza atat de bine viata, amanuntele ei, care ii dau culoare, astfel e imprevizibil.

Are o naratiune alerta, amestecata cu replici, cu analize minutioase, cu descrieri, niciodata plictisitoare. Imi da impresia de camera mobila, ce se misca o data cu naratorul. E apropiat de Faulkner, prin metoda sincopata, dar si de Javier Marias, prin analiza minutioasa a unor amanunte, dar e mai dinamic, mai interesant.

Situatia initiala e interesanta- doi tineri, naratorul si Fucks, pleaca intr-o excursie, care se dovedeste un fel de evadare, unul de la viata de facultate dominata de conflictele cu parintii, celalalt din mediul otravit de prezenta sefului sau, care nu il sufera. Plini de resentimente, ajung la o pensiune.

Fragmentul initial:

” Sa va povestesc o intamplare si mai ciudata… Sudoare, Fucks, eu dupa el, craci de pantaloni, tocuri de pantofi, nisip, ne taram, pamant, bulgari, sclipirea pietrelor sticloase, straluciri, arsita zumzaie, dogoarea tremura, e negura de atata soare, casute, garduri, campuri, paduri, drumul acesta, marsul acesta, de unde, cum, ar fi multe de spus, la drpt vorbind eram satul de tata si de mama, de familie in general, de fapt, voiam sa pic macar un examen si sa gust si eu putina schimbare, sa plec undeva departe.”(p. 23, Editura Univers, 2000)

Amesteca un stil aspru, direct, dur, cu unul liric. Enumeratiile lui au lirism si un oarecare animism:

” …pamantul cenusiu, galbui, roscat intunecat, plictisitor, complicat, somnoros, monoton, pustiit dar si tare…”

 Construieste in tot locul intrigi marunte, care se dovedesc mai tarziu a nu fi atat de marunte, lucruri de neinteles ale vietii, amanuntele ei de neinteles, nascute din aparenta ei absurditate.

 Am sesizat ca obsesia lui e pentru raportul ordine-haos; e chinuit de ordinea din aparentul haos, de sensul micilor intamplari, din aparenta lor absurditate; e terorizat de ordinea implacabila a lumii sau pe care noi o dam lumii. Instinctiv cauta o linie ordonatoare:

„… vulturul se raporteaza la vrabie- dar si pentru ca, poate chiar in primul rand pentru ca a ramas nemiscat, legand in el vrabia cu spanzuratoarea si a permis sa se uneasca in ideea de spanzurare pisica spanzurata cu vrabia spanzurata.”

 Excursia la cabana e presarata de umor, provenind de la un ochi foarte fin de critic, ironic:

” iar Biluta dupa felurite << te-ai scremut pana-ai nascut>> si << taci, Leon, taci>> a inceput sa priveasca cu ochi buni aceasta idee…In cele din urma la insistentele lui Leon <<sa mai scoti nasul din vizuina>> s-au adaugat activitati culinare…”

 O intriga deosebita nu e, doar observatii asupra oamenilor, asupra vietii pusa la lupa analizei creierului lui complicat. Ei merg la o pensiune; el e atras de fata gazdei; ei gasesc o vrabie spanzurata, apoi o pisica, un bat spanzurat si pornesc o cercetare politieneasca…

 Spre final, patrunde incet-incet in straturi din ce in ce mai urate ale realitatii, ele oamenilor ( descoperirea secretului starii permanente de buna dispozitie a lui Leon – onanismul)

 Initial, mi s-a parut ca forteaza prea mult finalul, descopera cu de-a sila chestii oripilante, pentru spectacol, pentru climax, naratorul s-a recunoscut drept autorul. Dar apoi am citit postfata lui Ion Petrica (de care n-am auzit) si am aflat ca scriitorul e un exilat, ca sufera de o disfunctie sexuala inhibitoare ( de aici obsesia lui pentru buzele deformate ale Katasiei – slujnica, pentru Lena, fata gazdei, neindraznind nici macar sa o priveasca cum trebuie pe aceasta si atunci cartea), a avut experiente erotice cu o bucatareasa, cu tineri argentinieni ( a trait 24 de ani in America Latina – Argentina) si atunci cartea mi s-a parut in final, un imens eufemism al autosatisfacerii. Poate ma insel…

 Ramasesem cu impresia ca e prima carte, dar am aflat ca e ultima si am fost dezamagita, desi pentru autor, probabil a fost o imensa eliberare aceasta carte – ceva asemanator cu  scena finala in care Leon, bancherul, tatal familei, i-a dus pe toti ai lui sa le arate un incredibil, minunat spectacol, asa l-a numit el – o scena in care el se masturba in fata lor – ca si cum si-ar fi aruncat orice masca….

  Per ansamblu, imi place stilul, am impresia ca pe autor nu il preocupa catusi de putin LITERATURA sau, ma rog, intr-o oarecare masura, cartile lui fiind mai mult o mijlocire intre el si lume, o cale de a se arata, de a se elibera…de aceea e atat de plina de viata, a ales calea cea mai scurta, cu un instinct creator genial si nu a gresit.

Radu Vancu – Mircea Ivanescu

  Am aflat cu incantare ca eseul lui Radu Vancu despre poezia lui Mircea Ivanescu este nominalizat de „Observator cultural” la sectiunea Critica literara/ Teoria literaturii unde lupta a fost acerba, 40 de titluri din care s-au ales doar:

Critica/Eseu/Teorie literara
Alexandru Cistelecan, Diacritice, Curtea Veche
Alexandru Musina, Scrisorile unui geniu balnear, Aula
Horia-Roman Patapievici, Despre idei si blocaje, Humanitas
Radu Vancu, Mircea Ivanescu. Poezia discretiei absolute, Vinea
Cornel Ungureanu, Istoria secreta a literaturii romane, Aula

   Felicitari din toata inima! Este pe lista mea de lecturi, mai ales acum cand am avut o placuta intalnire cu poetul  sau preferat.

 Festivitatea – luni 31 martie 2008.

Javier Marias – Maine in batalie sa te gandesti la mine

 E o carte care se deruleaza lent, lent, lent.

La inceput m-a plictisit cumplit stilul prea plin  al scriitorului, apoi incet-incet mi-a placut. Calitatea principala a stilului sau ar fi faptul ca survoleaza viata cu calm, dintr-o perspectiva oarecum extramundana. De exemplu isi inchipuie ce fac intr-o noapte ca aceea pe care o petrece el in casa amantei sale care moare un student, un criminal, o infirmiera.

  Treptat mi-am dat seama ca nu aduce nimic nou, doar faptul ca pune intr-o lumina completa detalii din viata obisnuita a oamenilor, ceea ce e frumos, oarecum interesant; nu e un creator, un profund ganditor, ci un observator minutios al felului de a gandi, simti al oamenilor reflectat in gesturile, atitudinea, tonul vocii lor. E impresionant cum ii descifreaza pe toti, dar constati ca nu sunt lucruri pe care nu le cunosti, nu le-ai mai vazut pana acum, ci in cartea lui se produce o placuta regasire cu ele, cele intalnite de tine in lumea reala.

 Asa studiaza el scena de la inmormantarea Mariei Tellez, o aventura de-o noapte a lui, care a murit in bratele sale.

O intriga solida nu are, ceea ce iar ii da valoare, caci conteaza doar momente din viata in care oamenii traiesc si nici nu isi dau seama, sunt mai degraba traiti si un asemenea observator ii vede si le surprinde frumusetea banala a vietuirii; la el fiecare om marunt pare un semizeu, prin faptul ca isi traieste marunta lui viata, dar care e doar a lui.

E destul de sarcastic atunci cand povesteste o vizita la regele Spaniei, la care ajunge prin forta neprevazuta a lucrurilor, caci totul e declansat de moartea acelei femei.

E oarecum naiva panda la care supune familia Martei Tellez, dar oare in viata reala nu lucruri prostesti o fac sa ia o intorsatura neasteptata?

E un „tesator”, in sensul ca brodeaza posibile motive generale, des intalnite, pentru actiunile personajelor (de exemplu de ce plange, cum plange sora Martei – p 119- editura Univers) – sau creeaza echivalente pentru a vedea foarte bine fenomenele, pentru a le vizualiza in toata manifestarea lor, cum ar fi comparatia luizei cu un copil care plange pentru ca…..

  E interesanta scena cu copilul amantei sale care nu vrea sa mearga la culcare, intr-o incercare instinctiva de a impiedica adulterul, ca unicul barbat al casei.

Replica ” Maine in batalie sa te gandesti la mine” cu atatea variante, adresata de iubita unui pilot american care pleaca cu Messerschmitt-ul.

 Insista mult uneori pe ideea absentei, din care face fraze, ca un copil care a gasit un joc nou, pag 32-33.

 Ce nu-mi place e izul de mobile vechi din familiile vechi spaniole, de care parca si tinerii se molipsesc – lume de aristtocrati pe cale de disparitie, inca eleganti in prabusirea lumii lor.

In vremea fluviului Amur, de Andrei Makine

Interesant  e ca in franceza Amur e scris Amour (dragoste), cand, de fapt, e un fluviu in Siberia. Interesant e si ca Andrei Makine s-a nascut in Siberia , deci e o carte destul de autobiografica.

Este vorba despre o rememorare a vietii siberiene a trei baieti, prieteni – Utkin(ratoiul), Smurai si naratorul, el numindu-i pe fiecare cu un supranume- Poetul, Razboinicul si Don Juanul (ultimul fiind el, naratorul care are  priza la femei, si datorita ochilor lui alungiti si cenusii).

Vorbeste permanent despre ei ca despre niste salbaticiuni in raport cu lumea civilizata, reprezentata acolo in satul lor uitat de lume, de Transsiberianul care trece la ore fixe si pe care ei il privesc fascinati.

 E o carte despre descoperirea lumii de catre niste copii de 14 ani, care nu stiau prea bine cum arata o femeie, nu stiau daca dincolo de „a i-o face ” unei femei mai e si altceva, dar banuiau ca e ceva magic.

Baietii sunt obsedat de tot ce se invarte in jurul ideii de femeie, trup feminin, iubire, mai mult decat de ceea ce reprezinta lagarul in apropierea caruia se gaseste satul. Civilizatia va fi reprezentata pentru ei de Olga, cunostinta lui Samurai, despre care afla ca e o nobila ce a fugit de comunisti, de filmele cu Belmondo, in care nimeni nu munceste pentru a depasi planul, ci actioneaza doar din placerea de a actiona, unde nu exista tabuuri, dar sunt soare,  femei frumoase si eroi de basm.

Apoi mai e Siberia, cu gerurile sale naprasnice, cu zilele in care viscoleste de ingroapa casele, oamenii trebuind sa sape trepte in zapada pentru a iesi la lumina, in care totul are o frumusete stranie, misterioasa, adusa si de suflul asiatic al regiunii.

Autorul are talentul narativ si descriptiv al rusilor si al moldovenilor, as zice, graiul dulce si usor, cu care farmeca. Perspectiva lui infrumuseteaza mult taigaua, sugerand ceea ce e, de fapt, in sufletul lui, dorinta de iubire, de mister.

Don Juanul descopera trupul feminin in cel oferit de o matahaloasa prostituata roscata, care canta dureros de dulce si plange dupa copii, familia pe care a pierdut-o; el e atat de dezamagit de ce inseamna trup feminin si iubire, incat vrea sa se sinucida, de la asta salvandu-l Belmondo si frumoasa lui partnera pe care o scapa de primejdia de a i se taia un minunat san.

Razboinicul, prietenul sau, e un personaj ciudat, indarjit, dornic sa iasa din lumea cenusie de aici, indragostit de Cuba si de idealurile ei revolutionare, admirand Franta si urand America, ce napastuieste tara lui preferata. El ii invata ce inseamna stil – important nu e sa traiesti, sa faci, ci felul in care o faci, asa l-a invatat nobila Olga, care i-a mai vorbit si despre un roman care iti ia mult timp sa-l citesti, si o viata intreaga sa il intelegi (Proust- In cautarea timpului pierdut)

Utkin este Poetul, schilodit de caderea unor sloiuri, care se vede marginalizat si sufera ingrozitor, descoperind totdata o perspectiva noua, cruda asupra lumii adultilor: „Universul devenit dintr-odata nesigur, il ingrozea. Uneori, insa, fara s-o poata exprima clar, Utkin simtea o libertate ametitoare gandindu-se la descoperirea sa. Intr-adevar, toti oamenii luau lumea in serios, convinsi de realitate ei. Si numai el stia cat de putin ajunge pentru a face universul lor de nerecunoscut.”

 Si mai e lumea rusilor, despre care autorul spune ca au o adevarata civilizatie a tacerii, la ei necontand comunicarea de idei, ci de idealuri, care e un exercitiu al tacerii.” Cand se scrie in Rusia, se scrie pentru a se spune lucruri foarte importante, care sa depaseasca nevoia de tacere…”(acesta e un fragment de pe coperta IV -editura Humanitas)

 Rusii din carte, din Siberia, nu par oameni animati de nu stiu ce idealuri, dar e frumos cum umplu cinematograful Octombrie rosu, ca sa vada filmele lui Belmondo, se reveleaza ,astfel, o lume care vrea sa traiasca normal, dincolo de ideologii, fascinata de Occident, de libertatea pe care o intrezareste acolo…

Totusi, cartea se termina cu o spulberare a iluziilor despre America, cel putin, pe care Utkin a caracterizeaza: ” americanii imi amintesc adesea de o maimutace se amuza de o jucarie mecanica. Apasa pe buton, resortul functioneaza, omuletul din plastic incepe sa faca tumbe…la fel si cultura lor. Fabrica un nou geniu, il umfla la televiziune, de cartile lui putin le pasa, important e sa mearga masinaria…Jongleaza cu idei vechi de cand lumea, le combina la nesfarsit, sacrificand in schimb viata”

In final, eroii apar transformati- Samurai moare in Cuba, Utkin traieste la New York, oferindu-le americanilor benzi desenate porno, cu subiecte furnizate de prietenul sau, Don Juan, care le mai si inventeaza (mai ales scena erotica initiala).

 Cartea te captiveaza, te prinde pana la final.

Italo Calvino – Cavalerul inexistent

 Polirom 2007

Adevarul e ca am inceput s-o citesc cu placere. Imi placea stilul, insolitul viziunii, dar, pe parcurs, nu stiu cum m-a pierdut; asteptam ceva mai mult.

E o carte parodica, dupa cum scrie si pe coperta IV – o carte abstracta, rece ca gheata, lucida – prea rece pentru mine.

E vorba de ostirea lui Carol cel Mare, de luptele duse de el, de cavalerii din armata lui si de cativa mai speciali- Agilulfo, Rambaldo, Bradamante. Dar nu e o istorie de capa si spada, ci o parodie a ei, cum am mai spus.

Cavalerii sunt prezentati ca o adunatura de jegosi, ingamfati, mancaciosi, iresponsabili, betivi, iubitori de somn, lipsiti de orice ideal eroic. Totul e facut in interes de serviciu, o lume care se preface ca e ocupata; armatele insele se duc una spre cealalta, atat cat sa nu se intalneasca, fiecare intorcandu-se apoi la treburile ei. Atunci cand au parte de vreo lupta, par inconstienti de ce li se intampla, nici moartea nu o trateaza mai responsabil.

Agilulfo – e un cavaler ideal, organizat, meticulos, bun in tot ce face, care se lupta sa-si pastreze luciditatea, cand ceilalti sunt rapusi de somn si de betie, in zorii zilei numarand coifuri, aranjand conuri in forma de triunghi isoscel sau de piramida. Partea interesanta e ca el nu exista, e o armura perfecta, dar goala – asadar idealul nu exista.

Rambaldo – e tanarul care vrea sa isi razbune moartea tatalui, aspira la titlul de cavaler, e dornic sa se evidentieze, in campul muncii, adica pe campul de lupta. Admira enorm cavalerii, vrea sa fie ca ei, vrea sa inteleaga ritualurile complicate ale lui Agilulfo, vrand sa devina ca el. In final, lui ii va fi lasat armura lui Agilulfo, chestie ce poate fi interpretata ca faptul ca el a fost cel mai aproape de a atinge perfectiunea sau macar a aspirat la ea.

Gurdulu, alt personaj, simbolic, e gramada de carne care se rostogoleste in mijlocul lucrurilor existente, cum ne lamureste autorul, e cel inecat in existent, care devine fluture, asteapta ca ciorba sa il manance pe el…e cel care exista, fara sa stie sa fie, cum ne lamureste tot autorul, prin gura unui mos sfatos si neconvingator in postura de filozof existentialist(ceea ce face romanul sa ia forma unei demonstratii). E nivelul acela specific lui Calvino de a reflecta realul, la nivelul existentului – daseinul lui Heidegger…nu stiu sigur, nu sunt un priceput in ale filosofiei (lansez doar o idee).

Ideea ar fi ca nu prea stim sa vietuim cu lucrurile din jurul nostru, care de cele mai multe ori ne absorb in existenta lor, uitand de modul pecific uman de a exista. O alta idee ar fi ca numele lucrurilor sunt uneori cele care le fac sa existe, altfel ele nu au constiinta de sine (pag 49-50). Pe de alta parte existau tot felul de institutii, cu denumiri pompoase si birocratice, parodiate – Directia Duelurilor, a Razbunarilor si a Petelor de onoare.

Carol cel Mare – e formalist si nauc, destul de sters in peisaj.

Un alt personaj, de mare impact la finalul cartii e naratoarea- o calugarita (fapt ce explica lipsa de culoare a cartii), care cerceteaza manuscrise vechi pentru a se documenta….In pag 106 vorbeste despre actul de a scrie – explicatia lipsei ei de imaginatie – e doar o biata calugarita ce nu prea cunoaste lumea …

Bradamante – e femeie-cavaler, frumoasa, curajoasa, razboinica…indragostita doar de cei care nu sunt topiti dupa ea, adica de Agilulfo- simbolic redandu-se absurdul iubirii, care cauta, vrea ceea ce nu exista, ce nu se poate obtine; cand Rambaldo imbraca armura lui Agilulfo, ea il adora fara sa stie ca nu e cine crede, iar cand isi da seama de confuzie, e prea tarziu, totusi il paraseste pe Rambaldo, pentru ca apoi sa se multumeasca si cu el…

Cavalerii Sfantului Graal sunt si ei prezentati parodic, o adunatura ce traieste pe spinarea unui sat, mediteaza la unirea cu cosmicul, dar nu se sfieste sa se lupte cu batrani si mame pentru a le smulge agoniseala.

O alta idee a cartii – totul e lipsit de noima, doar unii in raport de ceilalti ne definim si actionam p. 101, 102, 104

” -Nu e vorba nici de aparare, nici de atacuri(spune Torrismondo – alt personaj, cavaler, referindu-se la razboaie)…Razboiul o sa tina pana la capatul veacurilor si nu o sa castige sau nu o sa piarda nimeni, o sa ramanem pentru totdeauna unii intorsi impotriva celorlalti. Paganii si crestinii nu ar fi nimic unii fara ceilalti; iar acum si noi, si ei am uitat de ja de ce ne luptam…Auzi broastele astea? Ce facem noi are tot atat rost si ordine pe cat are oracaitul lor, saritul lor din apa pe mal si de pe mal in apa.”

Stilul e simplu si sigur, merge pe mai multe registre surprinzand  – plictiseala lui Carol, nedumeririle lui Rambaldo, temerile lui Agilulfo, dar si imaginile bufe ale cavalerilor in lupta, la masa, la somn.

Pe scurt, e o carte care nu mi-a placut in mod deosebit – dar peste care nu poti trece usor, caci te pune sa reflectezi la anumite lucruri …esentiale.

O carte din aceeasi zona parodica, ce mi-a placut ceva mai mult a fost Regele lui Donald Barthelme