Nichita Danilov – „Talpi. Sotronul”

 E un roman publicat in 2004 la Polirom. Mi l-am luat de la reduceri.

Initial, dupa primele pagini, nu mi-a prea placut – acelasi subiect cu starea mizera a Romaniei, dupa revolutie, cu cersetori, cu violatori, cu bisnitari, cu vatamani.

Treptat s-au reliefat anumite figuri, situatii, care m-au atras prin insolitul lor. O scena este cea in care pictorul Bikinski, eroul cartii, incearca sa atraga norocul de partea sa si pentru asta sta neclintit, ca o statuie sub zona in care stau porumbeii, doar-doar i-o pica si lui ceva, dar nu pica…sau fuge in intampinarea stolului de ciori care innegresc cerul Iasului, dar acelasi rezultat, norocul nu il paraseste, totusi are ceva pus pentru el deoparte, caci taxatoarea de la WC nu ii ia bani decat cand e treaz.

” Dumnezeu avea grija sa il recompenseze in vreun fel, daca nu sus, atunci macar jos, asta cu atat mai mult cu cat WC-ul isi mai pastrase ceva din aura vremurilor sale de glorie de dinaintea revolutiei.”

Un alt personaj bizar este tipul pensionarului trait in comunism, care acum nu mai are ce face cu sine insusi. Fost medic ginecolog, Papilian Mazuru,  agata fetiscane de liceu in parc, cu ajutorul cainelui unei vecine, pe care il scoate la plimbare…la fel ca alti craimazoni…O alta preocupare a lui e sa colectioneze…scame.

 Se contureaza omul derizoriu, ce supravietuieste la limita umanului, omul degradat, omul insignifiant, cu o existenta cenusie, mizera, omul care nu mai foloseste la nimic; barbatul care nu mai inseamna nimic ca barbat, intr-o ultima disperare de a mai culege ceva din gloria de odinioara; doamne trecute de 50 de ani, care dau anunturi la matrimoniale si carora le plac tot felul de picanterii sexuale.

Pictorul bate strazile intruna, vinde ziare vechi, vinde icoane, poate sa imite un handicapat in fata bisericii ca sa capete ceva banuti, cerceteaza pasajele subterane ale Iasilor, in care se stia ca se adunau actori si artisti, dar nu se alege decat cu mirosul fetid de haznale pe care il duce cu el, impreuna cu cel de bar,  in librarii unde vanzatoarele stramba din nas. O alta indeletnicire a lui e cea de borna kilometrica, langa care femeile care vin de la piata incarcata cu boccele incearca sa se usureze pana ce constata ca borna tuseste si, incremenesc de spaima ai apoi isi fac cruci.

Are un aer de candoare, de libertate in toata mizeria lui.

” Dupa ce parcurgea in fuga titlurile, cerea de la chioscarita un vraf de ziare vechi si, varandu-le in tasca verde, cumparata de la second hand, alaturi de icoane, o pornea pe strazi” (p. 56)

” Nu mi-ar strica nici trei (trupuri)/…/ Unul ar umbla prin Pacurari, altul la Podu Rosu, iar altul ar sta la „Corso” si ar bea o bere” le raspunde el automobilistilor carora el le vinde ziare vechi si care il iau in deradere” Mai bine ti-ai lua niste nadragi, curg zdrentele de pe tine”

Eroul pare sa se desprinda de sine, face lucruri pe care nu le poate controla, cum ar fi acela de a tine discursuri, cocotat pe statuia lui Cuza, adresandu-se unor parlamentari invizibili.

Tipul are dese scapari din realitate spre realitatea paralela, schizofrenica – sta de vorba cu o voce diavoleasca, ce il trage la raspundere si il provoaca sa isi afiseze conceptia despre Dumnezeu si lume – teorie fortata in economia romanului, pe alocuri puerila, dar, probabil pe efectul asta sconta autorul.

El nu isi simpatizeaza fatis personajul, dar il sustine cumva.

E totusi un personaj interesant, care supravietuieste dincolo de mizeria lui, nu in camaruta jegoasa, ci pe strazile oamenilor, pe care le tot bate.

O citesc totusi greu, nu ma prinde suficient.

O recenzie aici si aici.