E o carte despre dragoste si lipsa de dragoste, despre un om, Florentino Ariza, care a iubit 53 de ani o femeie, Fermina Daza, separand iubirea pentru ea, neimplinita, de cea pentru alte femei, mai mult fizica, mai precis 622 de femei, ultima o studenta.
Ea se va casatori cu doctorul Juvenal Urbino, caci desi ii purta o iubire inflacarata lui Arizo, a descoperit, dupa o lunga calatorie, ca el nu mai e ca imaginea pe care ea si-o facuse din el.
E o carte, poate utopica, despre cat de mult poate dura o iubire profunda, care, datorita perseverentei, statorniciei cu care e pastrata, se implineste, chiar si foarte tarziu, cand trupul e batran, sufletul ramanand insa proaspat.
Cred ca asta e fain in carte, care se citeste foarte usor, datorita stilului limpede. Lipseste dialogul, totul e o naratiune plina de detalii pe alocuri picante. Totul pare o lunga rememorare, de aici aspectul ei de monolog nesfarsit. Dialogurile foarte rare puncteaza vreun gand memorabil. Stilul lui Marquez. Personalitati puternice – Fermina Daza, tatal ei, doctorul Juvenal Urbino.
Mi-a placut episodul in care ea, fiind dusa de tatal ei departe ca sa-l uite pe Florentino Ariza, descopera ca poti fi fericita si fara iubire, chiar in ciuda ei.
E fain finalul cand ea descopera iubirea nestinsa a lui Ariza si poate faptul ca pe el il iubise mereu, fara s-o stie.
Filed under: carti |
foto, poezie, muzica si filme, si pictura, si proza, si.... 
o carte cum gasesti o singura data intr-un secol. de singuratate si dragoste. 🙂
O carte foarte, foarte buna. E genul de carte care nu te mai lasa sa faci nimic altceva cat timp o citesti, care te inchide in propria ei lume. E o carte dupa care suferi atunci cand se termina si de care ti-e dor atunci cand o vezi pomenita undeva…
Frumoasa cartea intradevar. Dar nimic din ce am mai citit de Marquez nu a depasit, pentru mine, Veacul de singuratate – e genul ala de carte care te marcheaza pentru totdeauna 🙂
Dintre toate cartile lui Marquez aparute la noi, aceasta mi-a placut cel mai mult. Pacat ca au fost si altele dezamagitoare.
Ce mai poti sa spui despre aceasta carte decat ca este cel mai frumos roman de dragoste ever, putin utopic, ce-i drept? Dupa mine, capodopera lui Marquez. Nu poti sa spui mare lucru, doar sa te bucuri de el… la citit si recitit
scuze tuturor ca raspund cu intarziere; am lipsit o perioada.
doamne, ce frumos ati scris despre ea! 🙂
am avut senzatia de perfectiune cand am citit-o, stilistica mai ales; niciun cuvant nu era in plus.
am citit-o pe nerasuflate, dar undeva am vrut mai mult…
nu bate intr-adevar Veacul de singuratate…dar nici mai ‘nereusita’ nu poti spune ca e…de cite ori ma gindesc ce as putea spune despre cartile lui cuiva care nu l-a citit, ma blochez! daca zic ca-mi place cel mai mult parca nu-i fac destula dreptate.
@nosia – ai dreptate, nu este „nereusita”, e frumoasa in alt fel.
„Veacul ..”valorifica unele elemente din „Dragostea…”, dar merge in alta parte – incearca sa ofere o perspectiva asupra conditiei umane, neguvernate absolut doar de iubire, e mult mai complexa, ca perspectiva si apeleaza si la mitic. E mai sumbra. ” Dragostea…” e o frumoasa poveste de iubire, extrem de profunda iubire.E mai mult despre existenta individuala si cum e hotarat destinul de acest sentiment. Sunt frumoase amandoua dar in alt fel.
Nu am citit-o, dar mi-ati stirnit curiozitatea 🙂
Mi se pare interesant ca am scris si eu despre „Dragostea in vremea holerei”, cred ca prin aceeasi perioada in care ai scris si tu.
Mi-a ramas mult mai bine in minte „Un veac de singuratate”, desi l-am citit cu multi ani in urma. Asta ma face sa cred ca aceasta ar fi si ordinea valorica a acestor doua carti. Sigur, asta asa, manata exclusiv de trairile (re)gasite in memorie.
Un veac… e mult mai nelinistitoare…